 |
Camerunezul Felix Tangoh spune că e persecutat politic fiindcă ar fi vrut să-și rupă țara în două. Acum paște oi în Maramureș (Fotografii de Mircea Reștea) |
În Maramureș nu sunt mulți ciobani de origine africană. De aceea, când moș Gheorghe Indre a văzut un negru sprijinit în botă printre oi și vorbindu-le englezește, s-a oprit în loc, s-a scărpinat sub clop și n-a putut zice decât atât: “Tulai!”.
S-a întâmplat că acel cioban era primul negru pe care moș Gheorghe îl vedea în 97 de ani de viață și asta i-a stârnit în cap o furtună de întrebări adânci despre el însuși, ca făptură a lui Dumnezeu pe Pământ, un vârtej din care se alege la suprafață aceeași nedumerire: “Cum dracu’ o hi chelea lui așe neagră?”. Și neputându-și răspunde, bătrânul îl privește fascinat pe african și își zâmbesc unul altuia prietenește, unul cu un dinte galben, iar celălalt cu o sumedenie, albi.
 |
| Era primul negru pe care moș Gheorghe îl vedea în 97 de ani de viață |
Bătrânul e din satul Ciolt, de pe Valea Chioarului. Acolo s-a născut și a trăit aproape o sută de ani, fără anii cât a fost luat de unguri, în timpul războiului, și dus ca un rob să muncească la fortificații, până în Austria. Și în toți anii aceștia și peste tot pe unde a umblat, jumătate de continent, nu i-a fost dat să întâl-nească un negru decât tot în satul lui, primăvara asta, când mai mulți pakistanezi și africani au năpădit ulițele arătând cu degetele strânse buchet spre gură că le e foame. Ca și moș Gheorghe, țăranii din Ciolt, mai toți bătrâni și puțin știutori de carte, au exclamat și ei: “Tulai!”.
– Lumea le-o dat să mânce, că arătau a hi oameni, numa’ la culoare nu se potriveau. Da’ ce fel de oameni? Că ei mâncau numa’ pita și slana o lăsau deoparte! – se miră moș Gheorghe.
 |
| …și câte alte trebi mai sunt de făcut pe lângă casă |
Văzându-i mai multe zile la rând pe pakistanezi și pe africani metecăind prin satul lui, bătrânul a înțeles repede că oamenii pe Pământ sunt de mai multe feluri, mai negri sau mai albi, care mănâncă sau nu slănină, unii beau pălincă, alții nu, care își fac cruce sau bat mătănii cu fruntea de pământ, vorbesc mai multe limbi, de nu se înțeleg unii cu alții, ca-n turnul Babel, dar că la toți le e foame, toți râd și plâng, la toți le e dor de ceva, toți mor. Și înțelegând toți asta, oamenii din Ciolt și-au deschis porțile și i-au primit pe străinii aceia ciudați, îmbrăcați cu haine fistichii, bărbați cu rochii, cu ștergare pe cap, femei înfășurate în perdele, și le-au dat să mănânce în prima și în a doua zi. Iar a treia zi le-au arătat coasa cum stătea singurică sub streașină suspinând după sudoare de om, calul care trebuia adăpat, vaca de muls, grădina de întors cu hârlețul – și câte alte trebi mai sunt de făcut pe lângă o casă, considerând ei că obiceiul de a primi mâncare și orice fel de plată pentru muncă, iar nu pentru întins mâna, e musai obicei universal. Și au avut dreptate înțelepții satului.
Astăzi, în satul Ciolt, la multe case de români găsești și câte un pakistanez în bătătură, un afgan, un indian, sau ce nație or fi fiind, că toți sunt la fel. Maramureșenii sunt oameni prietenoși, îi primesc cu brațele deschise pe străini, le dau de muncă în bătătură și pe câmp ca să le poată da, cinstit, mâncare și bani. Seara, când zilierii asiatici pleacă, se îmbrățișează cu localnicii și își zâmbesc ca niște prieteni vechi. Paradoxal, diferențele culturale întăresc și mai mult armonia dintre localnici și străini. Moș Gheorghe explică de ce:
– Poate ne-am sfădi cu dânșii, dar noi pakistănește nu știm, ei nu știu românește, na, cum să te cerți prin semne?
 |
| Instituția, aflată într-o fostă cazarmă de jandarmi… |
Musafirii ciudați ai satelor maramureșene vin din Șomcuta Mare, din căminul pentru refu- giați. Instituția, aflată într-o fostă cazarmă de jandarmi, se numește Centrul Regional de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de Azil, dar numai angajații și plăcuța de la intrare rețin denumirea oficială, ceilalți îi zic simplu: Cămin sau Centru. Punc- tul de control și polițistul de la in- trare te-ar putea face să crezi că acest Centru e o închisoare, pe când în realitate fosta cazarmă, renovată, arată ca un hotel, iar refugiații cazați aici trăiesc în libertate. Sunt 38 de solicitanți de azil, din India, Afganistan, Pakistan, Irak, Somalia, Camerun, Etiopia. Pot ieși când vor din centru, să facă ce-i taie capul prin oraș, prin satele din împrejurimi, ajung chiar și în Baia Mare sau și mai departe. Seara, nu mai târziu de ora 10, trebuie să fie din nou în centru. Ca la internat.
Cât durează formalitățile pentru acordarea azilului, fiecare refugiat primește de la statul român 3,6 lei pe zi. Plus cazare, pastă de dinți, pastă de ras, săpun, detergent în valoare de alți 10 lei pe lună. Au la cămin frigidere, aragazuri, veselă și își gătesc singuri, numai să aibă ce. Ei n-au dreptul să muncească în România, dar nu-i leagă nimeni dacă mută de colo-colo o navetă de bere la cârciumă, dacă dau cu sapa în grădina unui gospodar sau dacă mulg o oaie, fiindcă, vorba ceea, oameni suntem și înțelegem că n-ar putea trăi cu 3,6 lei pe zi, plus că muncile astea nu le cere nimeni dintre ai noștri. Românul, chiar și atunci când foamea îl rupe, decât să câștige prea puțin pentru o treabă, mai bine n-o face deloc. Așa ajung refugiații să muncească prin satele din Maramureș, unde nu mai sunt demult o curiozitate. Iar în Șomcuta Mare dai la tot pasul peste africani lenevind în parc, la soare, indieni plimbându-se de mână, după obiceiul lor, de zice lumea că-s homosexuali, dar și așa nu le-ar zvârli nimeni o ocară, sau irakieni căscând ochii la vitrine.
Dimineața la 6, în cântecul cocoșilor, se deschide cofetăria „Adela”, din centru, unde se bea cea mai bună bere.
– La 6, întărește patronul, fiindcă maramureșenii noștri sunt harnici, își beau cafeaua devreme.
 |
| Bărbații șed la mese, afară, și beau cafea după cafea și bere după bere până le pocnesc venele și le crapă vezicile, numai să vină Ruth cu tava la ei la masă |
Niciodată afacerea n-a mers mai bine ca din ziua când la cofetărie halbele de bere au început să fie cărate la mese de Ruth, o etiopiancă de 22 de ani, neagră și frumoasă ca regina din Saba. Bărbații șed la mese, afară, și beau cafea după cafea și bere după bere până le pocnesc venele și le crapă vezicile, numai să vină Ruth cu tava la ei la masă. O mănâncă din ochi. Dar unul nu i-ar spune o vorbă urâtă ori s-o atingă altfel decât delicat și prietenește, pe mână, când o roagă să mai aducă un rând. Ruth este o fată frumoasă, dar este întâi și întâi o refugiată pe care statul o ocrotește, iar bărbații din Șomcuta Mare se simt și ei obligați s-o ocrotească. Bărbații sunt atrași de negrese, maramureșencele de negri. Dar lucrurile n-au mers mai departe pe calea asta de când Billy, somalezul, a luat bătaie de la un român. Se dăduse în amor cu o doamnă singură și fără obligații, fără prejudecăți, dar odată a nimerit ca prostul la altă ușă și în loc de pupătură a primit un pumn, de i-a sărit clopul un etaj mai sus. A rămas cu nasul și mai turtit. Negrii ăștia se cred cei mai tari în pat, spun băieții, la o bere, dar cu pumnul moroșanului nu te pui.
Numai de indieni nu spune nimeni nimic. Sunt retrași, neprietenoși, doar cu țigăncile se înțeleg ei de minune, sute de țigănci, iar românii majoritari nu au nimic împotrivă.
Ruth e singura femeie din centrul pentru refugiați și în jurul ei se învârt inevitabil și tinerii africani, și flăcăii din Șomcuta. Însă ea se ține departe de toți, ziua le zâmbește și unora și altora, iar noaptea se încuie la etajul pe care îl ocupă singură la cămin și se gândește la soțul ei, aflat în Centrul cu regim închis de la Arad, adică închisoare, fiindcă a încercat să iasă ilegal din România. Ilegal au și intrat amândoi în țară, dar, pentru că au cerut azil, n-au fost inculpați pentru trecerea faruduloasă a frontierei. Din Etiopia au fugit pentru că le era amenințată viața după ce soțul ei, ziarist, a publicat câteva articole potrivnice guvernului.
 |
| Cu Dek Yousuf Douale, din Somalia |
Dek Yousuf Douale e din Somalia. Rupe puțin pe românește. Cel puțin verbele auxiliare “a fi” și “a avea” le conjugă mai bine decât Marian Vanghelie. Și-a scris conjugările pe niște coli de hârtie, pe perete.
– A învățat repede, îl laudă profesoara Anca Păscui, care îi învață românește pe re- fugiați.
În șase luni, de când e în România, Dek a mai învățat ceva: să bea bere, deși e musulman. Zice că oamenii din Maramureș l-au împins în păcat.
– Eu, foame, food. No food. Lumia nu dat food. Lumia zici: pei péri? Nu peu péri, eu muslim. Pa pei péri. Hai, pei péri. No, peu peri!, zice Dek ducând halba de bere la gură. Trage cu sete, ca pământul de unde vine.
E o zi fierbinte, ca în Somalia lui natală. Până în urmă cu șase luni locuia în capitala Mogadiscio. Tatăl lui era profesor de liceu și nu câștiga mai mult de o sută de dolari pe lună. Așa e în Somalia. În România, un profesor debutant câștigă dublu. Trăiau patru persoane cu acei bani, având și o vacă și zece capre. E un lucru obișnuit să crești animale în capitala Somaliei, ca și la noi. Acolo nemaifiind lege, bandele răpesc copii și cer răscumpărare. Dek spune că a fost răpit de multe ori și de fiecare dată părinții săi au plătit răscumpărarea, nu mai mult de 200 de dolari, dar după ce tatăl său a murit familia a vândut și caprele ca să-l scoată din mâinile răpitorilor și el risca să fie ucis când ai săi n-ar mai fi putut da măcar un ied în schimbul lui, de aceea a vândut tot ce putea vinde, a strâns 1.800 de dolari și a plecat din Somalia în Turcia, cu avionul. Iar din Turcia voia să ajungă în Grecia. Au pornit mai mulți la drum cu o călăuză, dar în loc de Grecia s-au trezit în Maramureș, fără acte, fără bani, flămânzi și bolnavi după nouă zile de chin într-un camion. Dek bea bere în Șomcuta și așteaptă, prin mila lui Allah, să primească protecția statului român. Dacă nu, va fi repatriat în țara unde a fost de multe ori schimbat pe o capră.
 |
| Nu văzuseră nici pe hartă altă țară, fiindcă la ei nu există decât hărți cu Pakistanul, fără nicio altă țară în jur |
Dek și prietenul lui, Abdi Rahman Qomuc, sunt dintre cei care nu pun mâna pe sapă. Stau toată ziua cu telefoanele la ureche, niște rable moștenite de la alți refugiați trecuți prin centru, înțânate cu scoci, ai zice că vorbesc întruna, însă ei nu fac decât să asculte niște cântece somaleze din memoria telefoanelor și când îi apucă dorul de casă cântă și ei în limba lor de neînțeles, ceva despre frumoasa Somalia pe care o iubește soarele și o îmbrățișează marea… Ei ar vrea la calculator, dacă s-ar putea. Nu se poate. Atunci, mănâncă numai pâine și roșii până primesc bani de la alt prieten de-al lor, din Irlanda. O sută-două de euro. Alții primesc mii de euro de la rude și gândul nu le stă decât la fuga mai departe, mai spre Vest. De România nici nu auziseră când au plecat de-acasă, pakistanezii – spune profesoara Anca Păscui – nu văzuseră nici pe hartă altă țară, fiindcă la ei nu există decât hărți cu Pakistanul, fără nicio altă țară în jur. Ajung aici pentru că îi înșală călăuzele.
 |
| Subinspectorul Radu Lungu, Poliția de Frontieră Sighetu Marmației |
– Le iau banii, îi trec noaptea din Ucraina în Maramureș peste Tisa, cu bărcile, și le spun că au ajuns în Italia sau în Germania, de umblă săracii prin Maramureș salutând cu bongiorno sau gutentag până îi adunăm noi și îi ducem la Șomcuta Mare, spune subinspectorul Radu Lun- gu, de la Poliția de Frontieră din Sighetu Marmației. Dacă cer azil. Anul trecut, din 1092 de cereri de azil, doar 138 au fost aprobate. În prezent, în Româ- nia se află 1.100 de cetățeni străini beneficiari ai unei forme de protecție din partea statului român.
(Notă: Am reprodus aici varianta apărută în „Cotidianul” din 31 mai 2009. Varianta integrală nu o mai am. Sper s-o rescriu într-o bună zi. – V.I.)
10 comments
Superb!
Ce bine-i sa citesti ceva semnat de Ilisoi! ….Un asemenea reportaj.
Mai vreaaaaau ! 🙂
bun articol. felicitari
Domnule Ilișoi, foarte mult mi-a plăcut acest articol. Și e atât de actual acum! De aia mă gândesc, n-ați vrea să încercați o strângere de fonduri pe un site specializat și cu banii adunați să vă finanțați o continuare a acestui reportaj? Să încercați să-i găsiți pe cei despre care ați scris mai sus, poate că unii au rămas în România, tare mi-ar plăcea să citesc ce mai fac.
Cu stimă,
Eu aș vrea. Dar fondurile nu. E mai greu cu fondurile în România.
știu dar haideți să mai facem o încercare 🙂 că tot nu costă
Frumos împachetat, tocmai ați mai câștigat un fan.
Bine ați venit! Mai sunt locuri. 🙂 Mulțumesc.
Frumos,interesant si captivant articol! Multumiri autorului si celui care mi-a înlesnit drumul catre articol!
Ma inscriu si eu in lista de fani, daca mai este deschisa.