Sergent major Răzvan Voicu, sergent Daniel Mihai, Regimentul 30 Gardă și Protocol „Mihai Viteazul”. Din toată armata română, lor le-a revenit onoarea – mai bine zis: și-au câștigat-o – de a înălța drapelul României pe catarg, la sediul NATO din Bruxelles, pe 2 aprilie 2004.
– Hai, bă, vedetelor, mișcați! strigă, râzând, maiorul Dan Enache, ofițer de serviciu pe regiment.
Dup-dup, dup-dup – apar amândoi în pas alergător: Voicu urmat de Mihai. Ambii la fix un metru optzeci, gâtuiți de copci, cu ținute ștoc, rași în dușmănie – foiță de țigară, parcă-s scoși din cutie.
Au trecut trei zile de când, la Bruxelles, drapelul României s-a prelins din mâinile lor în sus, pe catarg, o aripă tricoloră fluturând printre drapelele statelor NATO. Băieții încă mai par atinși de emoția acelui moment. În definitiv, România nu intră prea des în NATO, nu? – iar ei au și acum figurile acelea împietrite, maxilarele strânse, pieptul înainte, bărbia sus, ochii ficși, parcă hipnotizați de steagul NATO de pe catargul din cazarmă.
Lăsați-o mai moale, băieți, sunteți la slujbă, acasă… uite, peste drum e APACA… Bu-cu-rești!… helău!… hai, liberare! Ei, aș! Bă, ăștia au armată în vine, le iese și la grupa sanguină…
În două ore de interviu, sergentul Mihai scapă două zâmbete fugare și duce o dată mâna la ochi, iar sergentul major Voicu – un zâmbet-blitz, o strâmbătură simpatică și câteva reținute țuguieri de buze, când trage din țigară. Îi recunoști imediat pe cei doi care, imediat după ceremonia arborării drapelelor la sediul NATO, i-au răspuns unui reporter curios: „Am simțit emoții positive”.
Se prezintă sec:
Sergent DANIEL MIHAI. 24 de ani, necăsătorit („Poate când voi avea casă”). A absolvit liceul de medicină veterinară, apoi Școala de Aplicație pentru Infanterie și Vânători de Munte din Făgăraș, șef de promoție (media 9,70). Subofițer numai cu calificativul Foarte Bine (FB). A jucat fotbal la Metalul Plopeni și Astra Ploiești. Arbitru de fotbal în Divizia D. Student în anul I la marketing-management.
Sergent major RĂZVAN VOICU. 29 de ani. Căsătorit, nu are copii („Poate când voi avea și casă”). A absolvit liceul de construcții navale din Oltenița, cursuri de transmisiuni și război electronic la institutul „Decebal” din Sibiu. Caporal cu contract, apoi subofițer, calificativ unic: Foarte Bine. Alpinist, a escaladat cele mai înalte vârfuri din România. Student în anul III la finanțe-bănci.
Tot timpul solemni ca niște mareșali prusaci, sergentul și sergentul major ies din crusta lor cazonă abia la sfârșit, când discuția alunecă inevitabil spre bărbăteasca, milităreasca invitație la o bere – pe care, de altfel, o refuză politicos.
Cum au ajuns ei, și nu alții, să oficieze arborarea tricolorului la NATO?
Păi a fost cam ca la Eurovizion, cu preselecție, selecție finală, tot tacâmul. Din 60 de candidați de la regimentul de gardă, ei doi au fost aleșii. La Statul Major General, unde s-a cernut elita, din 18 militari adunați din mai multe unități, tot ei au ieșit. Asta cu zece zile înainte de Bruxelles. Și pune-te, dom’ subofițer, cu burta pe carte, rade istoria și geografia Belgiei, vezi ce și cum e cu flamanzii și valonii, cu monarhia lor, cu tot, ciupește și ceva franceză, că engleză știi, ca să nu te duci acolo doar să dai la manivelă. Plus exerciții zilnice: ieșire din dispozitiv, pas de defilare, ridicarea steagului, pe imn, ore întregi în fiecare zi, că aici e treabă serioasă, reprezinți o țară.
Mihai și Voicu știu cât de chinuitoare pot fi, în orele de încremenire în onor, nazurile vezicii, pârdalnica mâncărime de nas, junghiul. Se întâmplă să-ți vină greață, să te lase genunchii, să-ți dea lacrimile de emoție în preajma unui rege, a unui președinte… De aceea gărzile merg la onor cu medic, psiholog, bucătar, armurier – o armată nevăzută în spatele celor câțiva ca brazii care încremenesc cu lama baionetei între ochi.
Mihai și Voicu fac parte din grupa psihologică Zero. Cum s-ar zice, nu le tremură sprânceana de la nimic. Au mii de ore de exercițiu, sute de ceremonii, condiție fizică de atlet. Și mintea ageră. Mai ceva ca piloții de vânătoare sau cascadorii. Numai așa n-au sfeclit-o la Bruxelles. Spre deosebire de letoni, care s-au pierdut și au ridicat steagul numai până la jumătatea catargului, sau bulgari, cărora le-a leșinat un reprezentant sub drapel, spre deosebire de belgieni, care s-au încâlcit în pasul de defilare.
– Ne-am și spus – zice Voicu, sau Mihai, că amândoi sunt la fel, și își mai și schimbă locurile în biroul unde vorbim, ca să te amețească de tot –, bătrâne, dacă nu ne iese țais, ne dăm demisia de onoare.
Și, dacă-i vezi cum le sticlesc ochii și cum li se umflă nările când vorbesc de onoare, n-ai nici o îndoială că amândoi ar fi demisionat dacă un lucru cât de neînsemnat ar fi știrbit ritualul – sacru, zic ei – al arborării drapelului național, sub ochii comandanților din NATO, ai ministrului lor și ai milioanelor de telespectatori din toată lumea.
Dar a și avut ce vedea lumea! Ai noștri – iar zic ca ei – au executat misiunea impecabil, ținuta lor model „1877” (numită „Mihai Viteazul”) a fost cea mai frumoasă și, de ce să n-o spunem, și imnul nostru suna cel mai bine. Lor așa li s-a părut.
Luni, marți, miercuri și joi. Voicu & Mihai (putem să le zicem și Razvăn & Daniel, că nu-s așa de scorțoși cum par) au repetat patru zile, în Belgia, împreună cu delegațiile celorlalte țări primite în NATO. Cam patru ore pe zi. Apoi, program de voie: plimbări prin oraș, în civil, cu harta la subsuoară, văzut muzee, palat regal, zgâit la arhitectură, la belgienii ăia – cam nemți, după părerea lui Voicu, dar amabili și simpatici –, pupat piețe, colindat bulevarde. Mișto de tot, Europă adevărată.
I-au și întrebat ai lor, la întoarcere: și dacă ați văzut cum e acolo, la ce v-ați mai întors? Hă-hă-hă! Cum naiba să nu se întoarcă? Doar sunt militari! Și încă din cei mai buni, ghiftuiți cu FB-uri. Dar tot le-a sclipit atunci un vis: să fie detașați cândva la Delegația permanentă a României la NATO. Nu că ar fi rău aici, că n-au casă și stau cu chirie – 100 de dolari pe lună, adică o halcă bună din soldă – , că e mai greu cu apa la etajul opt… că ești neica-nimeni, fiul ploii… nu pentru că, ce s-o mai dăm după deget, aici e România. Ci pentru că așa s-au atașat ei, au prins drag de NATO, de la care așteaptă să facă din armata română armata pe care au visat-o dinainte de a îmbrăca, pe viață, haina militară.
Până vor ajunge să lucreze în delegația permanentă, Răzvan și Daniel, sau invers, își văd de ale lor.
Daniel comandă o subunitate de infanterie, îi instruiește pe bibani cum să dea onorul, mișcările de front, toate chestiile alea atât de precise și atât de simple în aparență, dar mai dificile decât gimnastica de mare clasă, care ne emoționează când vedem gărzile dând onorul președinților străini sau la paradele militare.
Mihai își dorea de mic să ajungă ziua să vadă un președinte american. Oricare. A fost în gardă când a venit Bush… Securiștii lui Bush au cerut atunci să fie scoase baionetele de la arme, dar s-au opus ai noștri. Cum să scoatem noi baionetele? Păi ce, suntem cucoane? Și au dat onorul așa, bărbătește, cu baionetele subțiri ca moartea lucind în dunga soarelui.
N-a ratat nici un președinte în ultimii patru ani.
– Dar cel mai mult m-a marcat – zice el – când au fost repatriați românii uciși în atentatul de la Madrid, din gara Atocha. Am dus crucea lui Alexandru Horațiu Suciu. Un puști de 19 ani, din Alba-Iulia. Plecase abia de trei luni în Spania, cu câteva zile înainte sunase acasă să spună că e bine și că în curând își va cumpăra o mașină… Pentru asta plecase: să-și ia mașină. Și ați văzut cum a sfârșit-o! Dumnezeu să-l ierte…
Vorbind de necunoscutul căruia i-a purtat crucea la aeroport, lui Daniel îi tremură vocea pentru prima oară. A doua oară – puțin mai târziu, amintindu-și cum l-a întâmpinat prietena lui, Lavinia, la telefon: „Ce faci, drapelașul meu?”. În rest, niciun mușchi nu i s-a clintit pe față, nicio clipă. A fost prima statuie cu care am vorbit.
Răzvan e specialist în transmisiuni și război electronic. Are și el sute de misiuni la activ. A făcut armata la regimentul de gardă, a rămas acolo ca militar cu contract, iar de anul trecut este subofițer. A fost avansat la excepțional: de la caporal, direct la sergent major. Pentru merite deosebite.
Dacă după Bruxelles Daniel a trecut pe acasă, în Aluniș-Prahova, unde maică-sa l-a primit cu lacrimi, iar sătenii care l-au urmărit cu mândrie la televizor înălțând drapelul i-au cerut să dea de băut, Răzvan n-a avut timp să ajungă în Oltenița, la ai lui. Abia întors din Belgia, a ieșit cu prietenii din București la un grătar și o bere – tot pe cheltuiala lui, bineînțeles.
Camarazii, vecinii de bloc i-au primit cu bucurie, i-au bătut pe umeri, au cerut și ei o bere. Asta a fost tot.
A, să nu uităm de finalul ceremoniei de la Bruxelles, când ministrul Ioan Mircea Pașcu i-a felicitat pe băieți și s-a fotografiat cu ei, când au văzut lacrimi de emoție în ochii ofițerilor superiori din delegația română… Poate numele lor, al drapelașilor noștri, nu va mai fi pomenit când se va mai vorbi de intrarea României în NATO, dar momentul acela – spun ei – nu li se va șterge niciodată din memorie. Se simt mândri că ei au fost acolo. Au făcut unul din acele gesture simple, dar grave, cu care inaugurezi o epocă: au ridicat drapelul României la înălțimea celorlalte din NATO. Vor povesti și nepoților, răsfoind albumele cu poze și tăieturi din ziare. Că nu e puțin lucru să participi – tu, din Oltenița, și tu, din Aluniș – la o zi ca aceea, „o singură dată în viață și în istorie”.
