Câinele Pușkin

După câteva călătorii la Chișinău, imediat după căderea Uniunii Sovietice, am reușit să-mi fac acolo niște amici. Scriitori și ziariști. Toți mă așteptau cu nerăbdare știind că vin încărcat de sacoșe cu mâncare, cărți și, mai ales, rachiu de pere. Îl făceam eu la țară, fiert de două ori, apoi aurit și parfumat în butoiaș de dud. Imediat ce stârpeam „samogonul“ și „saleamul“, prietenii mei basarabeni se topeau prin cotloanele frumosului lor oraș. Și rămâneam singur-singurel, fără provizii, uneori și fără un adăpost peste noapte, poate și fără bani de întors, suferind ca un naufragiat pe o insulă îndepărtată.

Într-una din aceste incursiuni în Basarabia, rămas iarăși lefter și singur, m-am așezat pe o bancă în fața Uniunii Scriitorilor. Știam din vizitele trecute că acolo era cumva mai ca acasă fiindcă măcar se vorbea românește, puteam schimba și eu o vorbă cu cineva… În ascuns speram că de acolo îmi va veni salvarea. Într-adevăr, scriitorii vorbeau românește. La intrare. Apoi se îmbătau și ieșeau cântând muscălește. Nicicând n-am simțit mai cumplit ca atunci singurătatea și înstrăinarea. Mi se părea că sunt singurul om de pe lume și construiam în jurul meu ziduri groase de tristețe contra unei amenințări nevăzute. Cu o sticlă de rachiu de-al meu, de pere, m-aș fi salvat în compania vreunui poet basarabean – acolo toți sunt poeți –, dar terminasem proviziile, nu mai aveam nici bani să cumpăr ceva de băut, așa că am capitulat, m-am scufundat încet-încet în amărăciunea singurătății.

Din starea aceea m-a trezit un câine. Am tresărit bucuros când l-am văzut târându-se dintre boschete și așezându-se cuminte la picioarele mele. Era bătrân, flămând și aproape orb, dar zăream în ochii lui tulburi o scânteie de bunătate. Găsisem în sfârșit un suflet!

Am împărțit cu câinele ultimii biscuiți. Îl mângâiam pe cap și îi vorbeam cu compasiune, ca unui om, dar mai mult ca să-mi alin mie tristețea decât să-l mângâi pe el. „Ce faci tu, măi cățelule, te-au părăsit și pe tine toți?“ Câinele stătea la mângâiat, dar părea totuși să mă ignore când îi vorbeam. Privea fix când spre cer, când în pământ, și urechile îi rămâneau nemișcate, ca și cum nici nu mi-ar fi auzit cuvintele. „Bietul de tine, ești și surd!“ – i-am zis. Și cu toate că nu auzea, am continuat să-i vorbesc cu aprindere ca unui prieten, deplângând soarta amândurora: eu străin într-o țară unde nu auzeam românește, el străin într-o lume de sunete din care nu auzea nimic. Vorbind, mi se făcea milă de el și mai tare. Și de mine. Cu singura vietate care îmi alungase cât de cât sentimentul de singurătate nu puteam comunica: întâi pentru că era câine și nu înțelegea ce spun, apoi pentru că era și surd, nici măcar nu știa că îi spun ceva. Nu ne înțelegeam deloc unul cu altul. Cuvintele nu foloseau la nimic. Între noi era un zid gros de tăcere.

Deodată, în timp ce îi vorbeam fără rost câinelui, un bătrân a apărut în capătul aleii de la Uniunea Scriitorilor și a strigat: „Pușkin, idi siuda!“. „Vino aici!“ – măcar atât îmi mai aminteam și eu de la orele de rusă. Prietenul meu și-a ciulit urechile, a sărit în picioare și din câteva salturi era la picioarele bătrânului. Se gudura cu mare bucurie când acesta îl mângâia pe cap și-i spunea nu știu ce pe rusește.

Abia atunci mi-am dat seama că Pușkin – cum altfel putea să-l cheme pe un câine de lângă Uniunea Scriitorilor? – nu era surd, cum credeam, ci nu înțelegea românește. Îmi auzea vocea, dar nu recunoștea nimic din ce spuneam. Totuși, pentru câteva minute între noi existase o apropiere caldă, o prietenie care nu avea nevoie de cuvinte pentru a se exprima.

Se însera. Scriitorii continuau să iasă din clădirea Uniunii cântând și vorbind rusește, aruncându-mi și mie din treacăt cuvinte în limba aceea străină din care nu înțelegeam nimic. Acum eu eram câinele Pușkin.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!