Şi parcă te văd prin iarba ce creşte lichidă
din streaşina lunii până-n pământ,
trecând printre copacii de cridă,
printre copacii de sticlă trecând.
Deodată irisul tău năvăleşte
în frunza transparentă
ca şi cum ar exploda în solzul de peşte
un câmp întreg de lauri şi mentă:
ochii tăi aduc verdele-n frunze când treci
printre copacii loviţi de o boală rotundă…
Tu mi te-ai rupt de pe gura flămândă
şi te-ai dus în cuvinte şi în ore mai reci,
atentă călcând pe minut, pe secundă,
ca pe rănile luptătorilor greci.
(Botoșani, martie 1985)
