S-a auzit o bufnitură pe la miezul nopții.
– S-a prins un guzan! a strigat tata sărind din pat.
Erau mulți guzani. Mai mari decât mâțele. Nu mai puteai păstra nimic în pod din cauza lor. Rodeau tot.
Tata n-a pus otravă. Zicea că ne-am putea otrăvi și noi. Eram copii, băgam orice în gură. Se puteau otrăvi și mâțele, și hulubii, și câinii.
A adus niște capcane. Vreo zece. Le făcuse la atelierul de la fermă. Erau niște cuști mari, din tablă găurită. Aveau capac cu arc. Când guzanul atingea momeala, capacul se închidea brusc, cu zgomot. Șobolanii rămâneau prinși înăuntru.
A pus capcanele în podul casei de la vale, în casa de la deal, în șură, pe beci, la porci, la găini, în fundoaică. A pus una și sub gardul dinspre țața Lența. Zicea el că pe acolo vin nenorociții. Se vedeau în colb urmele mici, pe sub gard.
Seara agăța bucăți de slănină în cârlige. În primele nopți s-au auzit pocnituri una după alta, ca la vânătoare.
La fiecare pocnitură, tata ieșea afară. Numai el. Noi, copiii, n-aveam voie să ne uităm. Dar eu am văzut totul într-o noapte, când am dormit afară, sub nuc.
Tata s-a dus în șură, unde se auzise bubuitura. A ieșit trăgând capcana după el cu o sfoară. S-a oprit lângă fântână, unde avea pregătită o balie cu apă.
Guzănoiul era în cușcă, se zbătea. Țipa cum țipă guzanii. Mușca din tabla găurită cu dinții lui mici și ascuțiți. M-a speriat mai mult hârșcâitul dinților frecați pe tablă, nu chițcăiala lui. Hârșca-hârșca! Un brici rece îmi tăia inima.
Tata a scufundat cușca în balie, cu șobolan cu tot. S-a întors cu spatele să nu vadă cum se îneacă lighioana. A așteptat puțin așa, privind în sus, printre crengile albite de lună.
– Futu-ți guzanul mă-tii, lumina și soarele!
A scos leșul din capcană și l-a îngropat în grădină.
Guzanii începuseră să se rărească. În grădină apăreau tot mai multe movilițe, iar capcanele pocneau tot mai rar.
În noaptea aceea, după mai multe nopți liniștite, s-a prins iar un guzan. Tata a ieșit bucuros.
Ceilalți dormeau. Eu pândeam de sub ogheal, îl așteptam.
S-a întors după un timp cu Cârcel în brațe.
Cârcel era motanul nostru, sultan într-un harem de vreo zece mâțe. Îi ziceam așa fiindcă avea coada îmbârligată.
Tata stătea la ușă, cu motanul în brațe.
– A intrat Cârcel în capcană. L-a pălit capacul în cap și… Poate dă Dumnezeu și-și revine.
În lumina lămpii i-am văzut ochii sticlind de lacrimi.
– Venea de la Lența… a mai adăugat el.
S-a așezat pe prag, cu motanul pe genunchi. A stat așa până s-a terminat gazul în lampă. Un vârticuș de fum s-a ridicat din fitil prin sticla lămpii. Așa s-o fi ridicat și sufletul lui Cârcel.
– Nu mai suflă, a șoptit tata. Ileană, mâine să azvârli toate capcanele.
– Dar abia le-ai adus! Și fac treabă bună!
– Să nu mai văd una când vin, auzi!?
– Dar o să ne mănânce guzanii de vii, omule!
Tata a tăcut. Însemna că nu se mai putea spune nimic peste ce a avut el de zis.
Se crăpa de ziuă. Tractorul aștepta la poartă. Tata s-a îmbrăcat de lucru și a plecat. Îl ducea pe Cârcel în brațe, învelit într-un sac de hârtie. Voia să-l îngroape undeva, departe.
Mama a strâns toate capcanele și le-a dat pe la vecini.
Noi, copiii, am plâns toată ziua după Cârcel. Și mama, oleacă.
Seara, când am auzit tractorul, am alergat toți la poartă.
Tata ne aducea mereu ceva bun. Biscuiți, bomboane, șerbet, halva, căluți de turtă dulce, iepurași cu bomboane. Le scotea din sacul lui de pânză și împărțea la toți. De la poartă până la ușa casei golea sacul.
Eram buluc în drum. Ai tatei și încă vreo doi de pe la vecini. Înghițeam în sec.
A coborât din cabină cu sacul într-o mână. L-am înconjurat. Țopăiam pe lângă el. A venit și mama într-o fugă. Dacă apuca și ea ceva la împărțeală, ascundea și ne dădea mai târziu.
Tata s-a pus într-un genunchi, la poartă, și a băgat mâna în sac.
– Mie, mie, mie! strigam noi, dându-ne coate.
În loc de bunătăți a scos, un pui de mâță. Mi l-a dat mie. Apoi încă unul, și încă unul, vreo zece pisoi.
Erau mici și plângăcioși. Din pumnul tatei nu li se vedeau decât codița și mustățile.
– Mâțe n-aveam noi, omule? De ce-ai mai adus un sac?
– Fiecare copchil să aibă mâța lui, Ileană. Să-l păzească de guzani.
De guzani tot nu am scăpat. Dar nici de pisici.
Mi-a fost de multe ori frică de atunci. Îmi mai este. Aud și acum guzanii din copilărie dupăind prin pod. Îmi pocnește inima ca o capcană. Dar tata nu mai e lângă mine să-mi aducă pisici.
5 comments
Mi-a povestit mama, că atunci când eram mnicutel, atunci cand ea ieșise din bucataria de peste curtea (pardiosită cu scânduri groase de fag) până in gradina după pătrunjel. Când s-a intors m-a gasit batând , frecându-mi palmele asa cum vazusem eu la tata că facea atunci când termina o treabă, zicând: ,,l-am păcut pliptură”. Saraca mama nu a ințeles. Doar ca după o vreme au inceput sa se auda niste bubuieli înspăimântătoare din dubă, cuptorul sobei cu lemne. Când i-a deschis ușa, miorlăind tare de durere a țîșit pisica. Nu stiu daca era motan. A țâșnit, s-a dus si dusă a fost. De atunci nu s-a mai aciuiat pe lângă casa aia nici-o pisica.
Tatal tău era un om bun. Îl durea sufletul sa omoare fazanii și o făcea de nevoie.
Pe voi nu va lasă sa va uitați pentru ca mu voia sa va păteze Copilăria cu animale omorâte.
Nu fazani. Guz(g)anii picau de fazani (în capcană).
Ce mult mi-a plăcut… am citit de trei ori și o să mai citesc sigur și a 4-a oară… 🤷♂️
Iar ,,Aisbergul Florentin” l-am citit de 10 ori, fix de 10 ori!
Nu cred că am citit ceva mai frumos…