Îți voi cânta, iubito, un cântec acum,
nu l-ai mai auzit până azi, e născut
chiar din noi, dintr-un adânc neștiut
pe unde niciodată n-am fost, nu șezum.
E un cântec, îți spun, sălbatic și blând
ca o fiară sfârșind sugrumată în laț
în clipa finală, când ar vrea cu nesaț
tot aerul lumii în nări, abia răsuflând.
Nu știu nici eu despre ce-i acest cânt,
ce-ai putea tu să-nțelegi ascultându-l,
dar știu că l-ai vrea zile și zile de-a rândul,
până tăcerea va încolți din pământ.
Vei simți uneori lumina zvârlită din cer
cu margini aspre cum ți se freacă de iriși
și inima ta obosită cum din uimiri își
trage, ca să mai bată o vreme, puteri.
Alteori vei simți fâlfâirea, în piept,
a unui zbor neștiut, n-ai să vezi cine
împinge apusul cu aripa spre tine
și-ai să strigi în zadar că-i absurd și nedrept.
Îți voi cânta acum imnul acesta păgân
cu nădejdi și cu spaime pe tot portativul
până când se va scrie în noi laitmotivul:
dacă pleci, eu de ce să rămân?
Nu te teme, iubito, clipa să-ți cânt a sosit.
Hai, vino aproape, intră cu moartea în mine,
căci din afară, unde ascultă oricine,
cântecul acesta nu poate fi auzit.
