Nu păstra poezia mea în inimă
fiindcă nimeni nu citește atât de adânc.
Poart-o pe chip și lasă vântul
s-o împrăștie prin oraș,
în toate ungherele,
până în ochii manechinelor din vitrine.
Risipește-o în drumul tău,
pe tălpi trecătorii s-o poarte
peste tot pe unde vor umbla.
Sădește-o între ruinele zilei de ieri,
mâine va răsări din ea un cristal.
În steaua pâlpâind deasupra norilor
este o poezie necitită de nimeni,
piatra pe care calci e plină
de poezie neștiută.
Pinul singuratic dintre stânci
a fost cândva un sentiment.
Ridică-te și umblă îmbrăcată în cuvinte,
toți îți vor citi pașii
neștiind că aceasta e poezia
și doar așa vom putea îmblânzi neantul.
Însă inimile noastre vor rămâne pustii.
