Ce aveți cu Mircea Badea?

Nu înțeleg ce are toată lumea cu Mircea Badea. Cum deschide gura, sar hoardele Internetului pe el, babele păzitoare ale moralei își scuipă în sân, izvoarele corectitudinii politice se tulbură, iar zeii deontologiei se agită în cerurile lor înalte. Indiferent ce ar zice vestitul guru al micului ecran.

Cu statura lui colosală în mass-media, Mircea Badea a rupt auditoriul în două ca o nicovală așezată pe o savarină: de o parte e crema (elita, la nivel simbolic), întotdeauna împotriva lui; dincolo, întotdeauna de partea lui, e blatul ‒ fără rang simbolic: blat pur și simplu. Iar sub nicovală, terciuiți, zac realizatorii TV incapabili să adune spectatori și să genereze reacții ample, alături de nenumărați alți izvorâtori de opinie, mici și invidioși, care și-ar dori și ei să crape Internetul când emit o vorbuliță, când fac un gest. Ne place sau nu, acesta e adevărul: Băsescu, CTP, Pleșu, Badea (și încă vreo doi mai mititei) sunt farurile în a căror lumină tare se coace societatea noastră de seră. Fiecăruia îi filează o lampă, ceea ce nu e neapărat rău ‒ ba chiar aș zice că dimpotrivă: cum naiba să fii normal într-o lume sucită, dacă nu-ți lipsește o doagă? Textele lor sunt disecate public, analizate până la morfem, răspândite cu viteză amețitoare în lumea virtuală. În jurul acestor producții se constituie tabere, se pornesc bătălii de tip medieval-postmodern, adică încep cu insulte reciproce și se termină în coadă de pește.

Deschizând într-o zi calculatorul, mai să se reverse fizic pe birou, ca la o hernie a ecranului, torentul de înjurături la adresa lui Mircea Badea. Că de ce și-a dat el cu părerea despre rochia doamnei Iohannis? (El se întrebase dacă așa se vine la o înaltă ceremonie, precum preluarea președinției: cu genunchii dezgoliți. Ca să nu mai zicem de modelul cu flori, gen draperie, sau de poșeta cu lanț.) Omul doar a întrebat, n-a dat cu parul, și a fost suficient ca România virtuală să-i sară în cap la modul cel mai concret. N-ar fi de mirare ca după acest episod să avem parte iarăși de un meci de arte marțiale, așa cum am văzut că își tranșează Badea polemicile, bărbătește. Nu poți să nu-l admiri pentru asta. Măcar crede în ce spune, nu ca alții. În definitiv, un om crede în ideile lui exact atât câți pumni e dispus să ia în gură pentru ele. Câți dintre noi și-ar pune dinții la bătaie pentru o părere? (Dar câți dintre noi mai au dinți? Că de păreri nu ducem lipsă.)

Cititorii rafinați ai lui Pleșu nu ezită să lase deoparte o tabletă genială de-a lui, care înfierbântă și monitorul la simpla afișare, doar ca să-i tragă o scatoalcă lui Mircea Badea. Cititorii pasionali ai lui Cristian Tudor Popescu, și ei căliți la focul unor texte excepționale, nu ezită să lase jos creionul, cu care iau notițe din zisele maestrului, ca să dea cu pietre în omul Antenei 3. Adulatorii lui Băsescu zvârl cu pungi cu rahat, iar detractorii lui le adună și le umplu cu tămâie. Puțini sunt cei care rămân indiferenți. Nici măcar Pleșu sau CTP: din când în când, ei înșiși aruncă spre Badea câte o minunăție de pamflet, pocnitori învelite în mătase.

Revin și mă întreb: ce are toată lumea cu Mircea Badea?

Realizatorul TV și-a construit o faimă uriașă, s-a ridicat la un nivel de popularitate unde nu mai poate fi ignorat. Singur face audiență, de la măsuța lui, cât o televiziune întreagă. Singur adună oameni la o manifestație cât un partid politic; la o alergare prin parc îl urmează cartiere întregi. Două rânduri scrise de el din fugă, la telefonul mobil, adună pe blog mai mulți cititori decât ai celor mai bine vândute cărți din România. Bietul Lucian Boia, cu a sa „De ce este România altfel?“, vândută în 25.000 de exemplare, nici nu se vede din mormanul celor o sută de mii de cititori ai unei banale postări de-a lui Badea. Cărtărescu e mic copil. Dan Lungu, cu toate edițiile tuturor cărților sale, în toate numeroasele limbi în care au fost traduse, este un biet plutonier de companie pe lângă mareșalul musculos care mobilizează pocnind din degete armate de cititori-alergători. Dar cei mai de succes scriitori nu se compară nu cu Mircea Badea, însă nici măcar cu Carmen Brumă, nevastă-sa. Succesul cărților ei despre cum să arăți bine va face din Mihaela Rădulescu o autoare neînsemnată. Iar dacă însuși Mircea Badea ar scoate o carte, România pădurilor nesfârșite ar trebui să importe hârtie.

Meritele lui, cele care l-au propulsat până în cer, de unde poate schimba atmosfera în jos doar cu o grimasă ori cu un șpagat, sunt incontestabile.

Șpagatul, pentru că tot am pomenit de el, e unul dintre aceste merite. Tu poți, cititorule, să deschizi compasul picioarelor în acest unghi imposibil? Câți pot? A fost primul pas ‒ și ce pas! ‒ spre celebritate. Modelul era actorul de șpagate și bubuieli Jean-Claude Van Damme, care a reușit chiar mai mult decât atât, o celebritate mondială. Și Badea a jucat mai târziu într-un film, dar fără prea mare succes. Oferindu-i-se rolul unui invalid de război cu picioarele amputate, i s-au anulat din capul locului cele mai puternice instrumente artistice. Performanțele gimnastice ale tânărului prezentator care se rășchira pe două scaune fără să se rupă în două au impresionat multă lume. Românii dornici să se remarce, dar lipsiți de alte talente, l-au imitat ș i-au devenit fani. O mai avea alături și pe Teo Trandafir, care-l lua cu ea în caleașca aurită a celebrității.

Mircea Badea a reușit să fixeze în mințile spectatorilor lui, prin repetiție, câteva învățături esențiale.

De exemplu, niciodată, dar niciodată, asta însemnând niciodată, să nu cobori geamul mașinii, la intersecție, când cineva îți face semne. Să nu-ți lași bagajele în mașină, la vedere. Să nu ripostezi niciodată când ești agresat în trafic. Să nu intervii niciodată când vezi că unii se bat, căci ți-o vei lua, frate! Mai bine stai în mașină și suni la 112. Sau când vezi că un șuț buzunărește pe cineva: numai dacă te simți smardoi și ai sânge în instalație, numai atunci să răspunzi la provocări. Și când dai, să dai până agresorul nu se mai ridică. Doar așa te asiguri că nu te va lovi mișelește, pe la spate.

Fără îndoială că lupilor tineri din jungla urbană le-au fost de folos asemenea sfaturi înțelepte. Și ei i-au devenit fani. Pleșu ce înțelepciune practică le-a transmis prin articolele lui uneori arogante prin livresc și măiestrie? Cum să se ferească de cărțile care s-ar putea prăbuși peste ei în jungla bibliotecii? Sau care e diferența dintre Ființă și Neființă la Heidegger? Haio, mă lași? Mircea Badea transmite, prin lucurile simple pe care le tot repetă, o adevărată filozofie de viață.

Mircea Badea are meritul incontestabil de a fi îmbogățit vocabularul de masă cu câteva cuvinte: ciumpalac, meltean, crucioacă, macac. Nu le-a inventat el, ci le-a impus prin repetiție, le-a scos în față. Și ceilalți corifei au impus cuvinte sau expresii, porecle memorabile, gen „șobolanul rozaliu“, dar nu prin repetiție, ci prin forța de expresie.

Mircea Badea ne-a arătat că nu e chiar așa de rău, cum se spune, să bei Coca-Cola. El bea doi litri pe zi și uite-l cum arată. A avut curajul să înfrunte curentul ecologist. Economia țării îi datorează ceva. Și pentru Coca-Cola și pentru spiritul capitalist: de zece ani, de la măsuța lui din studio, el produce bani, aduce venituri televiziunii, plătește impozite.

Să nu fim ipocriți! Mircea Badea e inteligent, are umor, are nenumărate talente. Unii pot să nu râdă la umorul lui, dar nici la glumele vreunui mare comic nu râde toată lumea. Mircea Badea e spontan, ludic, curajos, loial, are spirit critic. Și fizic plăcut! Într-o seară s-a dezbrăcat și și-a făcut mușchii abdominali să danseze! Cu siguranță Pleșu n-ar putea face așa ceva!

Meritele lui sunt multe și incontestabile. Prin ele s-a ridicat. Poate în altă țară sau în altă epocă n-ar fi avut atâta succes, poate ar fi fost doar un bătăuș inteligent sau un saltimbanc, un furtun de flegme împrăștiate peste tot sau un soldat bun, cu simțul loialității și al onoarei. Dar în niciun caz cu atâta celebritate. Și poate urca și mai mult, pentru că încă nu și-a arătat fesierii! O vedetă a putut ajunge doar în țara noastră și în vremurile noastre. Este emanația noastră. Noi suntem, în această secvență de timp și de moravuri, Mircea Badea. Și atunci, ce avem toți cu el?

 (Text apărut în „Viața liberă”)

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!