Timpul trece cu tocuri de sticlă
pe un drum bolovănos.
Pe același drum pașii mei
fac să răsară din pietre
maci umezi –
țipete sunt petalele lor.
Mergem amândoi printre pietre,
umăr la umăr și unul într-altul.
La răspântie va ieși din mine și o va lua
într-o parte sau alta, iar eu mă voi întoarce atunci
cu sânge pe sângele meu călcând.
Nu-l pot opri nici sădind
copaci în fața lui, nici așternându-i
sub tălpi poeziile mele.
Nici cu dragostea mea orbindu-l nu pot.
Când eram mic închideam ceasul în frigider
ca să înghețe timpul.
Acum, îmbătrânind și devenind mai înțelept,
aș face la fel.
