Nu l-am cunoscut pe fotograful Petrică Pavel. Nici măcar n-am auzit de el. Până în ziua când a murit. Atunci a scris cineva, nu mai știu cine, câteva rânduri pe un blog. Ba nu: le-a plâns (rândurile), nu le-a scris. Pe la amiază, când am ajuns la redacție, se adunaseră destul de multe comentarii la acea postare. Anonimi și vedete deplângeau dispariția fulgerătoare… moartea nedreaptă… artistul plecat să fotografieze îngeri… Din noianul de cuvinte obișnuite la asemenea moment, parcă mereu aceleași (firesc, pentru că toți murim la fel: de tot, vorba lui Florentin Florescu), se contura un personaj fascinant. Liviu Avram, redactorul-șef adjunct de la Cotidianul, mi-a arătat comentariile. Nici el nu știa cine fusese Petrică Pavel. Dar era curios. Din acea curiozitate, transmisă și mie dintr-o privire, s-a născut unul dintre reportajele de circumstanță — cele care se uită când încetează vibrația evenimentului care l-a generat: a doua zi. L-am uitat eu însumi. A dispărut și de pe site-ul Cotidianului. L-am regăsit pe un CD.
Trei zile, până la înmormântare, am încercat să dezvelesc, din memoria prietenilor lui, portretul lui Petrică. A ieșit doar un crochiu cu linii tremurate, neglijente. Atât am putut face într-un timp atât de nemilos (și cu noi, cei vii). Însă, mai mult decât scurtimea documentării, portretul a fost compromis de nemaiîntâlnita discreție a personajului. Am descoperit un bărbat sfios și cu mult bun-simț, căzut parcă din cer în lumea asta a presei, plină de bădărănie și venin. Fusese prieten cu buni prieteni de-ai mei — Ion Vaciu, Constantin Iftime —, dar eu nu știam de el. În marea lui discreție, nu trecea nici măcar prin vorbe de la un prieten la altul: parcă ai fi comis o violență să vorbești despre dânsul. Asta m-a făcut să-l prețuiesc pe Petrică Pavel și să-mi pară rău că nu l-am cunoscut cât timp trăia — de câte ori voi fi trecut pe lângă el fără să-l fi băgat în seamă! Aș fi vrut să învăț de la el puțină modestie, delicatețe, blândețe, discreție.
La 16 ani, după ce a terminat clasa a zecea, Petrică a fugit de acasă. Nu a plecat cum se pleacă. A fugit! Numai cu bani de tren în buzunar și cu un aparat de fotografiat la gât, un Smena cumpărat din banii câștigați cu uratul doi ani la rând. Aparatul, oricât de ieftin, era totuși cel mai de preț obiect din acea casă din care numai nevoile nu lipseau niciodată. Nici nu s-a mai uitat înapoi când a părăsit satul — Botești, din județul Vaslui —, la fel de sărac și astăzi și fără orizont. Era în 1983. S-a oprit în București. A făcut o școală profesională și a devenit cizmar la o cooperativă meșteșugărească.
La priveghi, fratele lui mai mare, Constantin, de 58 de ani, povestește ceea ce știu toți oamenii din Botești: că, în acea perioadă, Petrică a avut norocul să-i facă o pereche de pantofi, la comandă, comentatorului sportiv Cristian Țopescu. Mulțumit de pantofi, dar și impresionat de fotografiile alb-negru pe care i le arătase tânărul cizmar, Cristian Țopescu l-a dus de mână la Școala Populară de Artă să învețe temeinic fotografia, lansându-l astfel într-o carieră impresionantă.
– Da, da, așa a fost! întăresc rudele, vorbind despre răposatul Petrică în bătăile palide ale lumânărilor. Și oftează.
Este legenda familiei: un zeu a coborât la nivelul lor, l-a luat pe unul dintre ei de după cap și l-a așezat frumos cu câteva trepte mai sus.
Cristian Țopescu are însă altă variantă:
– Nu l-am cunoscut până a devenit fotograf. Ne întâlneam la diverse evenimente, ne strângeam mâinile, atât. Dacă rudele lui spun asta, că mi-a făcut pantofi, înseamnă că încă din timpul vieții s-au creat legende în jurul lui. Ce să zic, cred că cei de acasă, oameni simpli, le mai înfloreau. Știau despre el că era prieten – și chiar era – cu vedete și cu personaje importante din politică și din afaceri. Sunt onorat că am fost inclus și eu în mitologia lor de familie.
Petrică Pavel a murit pe 20 februarie, la 40 de ani și 5 luni. Cancerul l-a doborât dintr-odată, parcă i-a dat un bobârnac. Firav cum era, nici nu-i trebuia mai mult. Petrică n-a fumat nici o țigară în viața lui și nici alcool nu bea. Prietenii spun că munca l-a ucis, dar medicii oncologi nu-s așa de categorici. „De ce, de ce?”, se întreabă prietenii.
În ultimele zile de viață, când el era în spital, din casa în care stătea cu chirie au dispărut aparatele de fotografiat, aparatura de studio și hard disk-urile cu arhiva lui de fotografii. În jurul acestei arhive se fac acum comentarii și clocesc așteptări de senzațional. La urma urmei, Petrică Pavel era fotograful nelipsit de la niciun eveniment monden, cultural, politic. Ai zice că nimic nu se întâmpla departe de lumina blitzului său. Acolo se regăsesc, așa cum i-a surprins Petrică în obiectiv, oameni de afaceri, artiști, atleți ai bârfei televizate, politicieni, monștri sacri sau vedete de carton, la ale căror petreceri private era invitat. Marcica Pavel, nepoata de frate a fotografului, știe că arhiva se găsește acum, cu tot ce mai era prin casă, plus mașina Volkswagen Passat, la Neculai Pavel, alt frate de-al lui Petrică. Petrică și Neculai nu prea se aveau ca frați. De fapt, Petrică numai pe mama lui o vizita la țară, de două ori pe an, îi cumpăra porc la Crăciun, îi trimitea bani. Îi luase și un telefon mobil ca să o audă mai des. Nimeni altcineva n-o mai suna pe bătrână la acel telefon. Mai ținea legătura și cu o misterioasă soră vitregă din Basarabia. La un moment dat, venind pe urmele mezinului, Neculai s-a mutat și el în București și a început o afacere cu drujbe. Locuiește într-o căsoaie veche din centrul Bucureștiului. Dar n-a vrut să-l ia în spațiu pe fratele mai mic, deși loc ar fi fost. Nici măcar pe hârtie nu l-a luat. Petrică a murit chiriaș la străini și având mutația, pe bultine, acasă la ziaristul Constantin Vaciu, unde figurează, oficial, și studioul de fotografie înființat în 2002.
Cine l-a cunoscut cu adevărat pe neobositul Petrică Pavel nu are de ce se teme că ar putea apărea vreodată în vreo fotografie compromițătoare. Petrică Pavel – și asta îl face unic între fotografii din presa noastră – nu ridica niciodată aparatul la ochi dacă i s-ar fi întâmplat să vadă o postură nepotrivită, din cele căutate cu disperare pentru primele pagini ale gazetelor de scandal. Pentru că era un om bun, spun prietenii, și asta se vede și în pozele lui, unde personajele nu sunt prinse din unghiuri dezavantajoase, nu ies cu degetul în nas, cu fețele schimonosite ori cu fustele ridicate. Iar dacă, din întâmplare, a prins așa ceva, cu siguranță a distrus acea poză cu mâna lui. Inclusiv negavicul.
Pentru fratele său, Constantin, om de serviciu la primăria din Botești, Petrică a fost cineva. Și ar fi fost cineva și dacă, îl loc să se învârtă în lumea vedetelor, ar fi rămas simplu cizmar în București. Pentru că e ceva să pleci din Botești și să trăiești în Capitală. Pentru prietenii lui, el era cineva printr-o seamă de calități ce l-au făcut pe fotograful Paul Agarici, care i-a fost profesor la Școala Populară de Artă, să exclame:
– Petrică era unic în România! Fotoreporterii sunt eminamente înculți, nu știu gramatica subtilă a scrierii cu lumină – asta înseamnă fotografia! —, dar se cred toți geniali, cei mai buni din lume. Petrică nu citise nicio carte. I-am și zis: ești bîtă! Dar el a fost singurul dintre elevii mei, din ’77, de când predau la Școala Populară de Artă, care nu s-a amagit că este mai mult decât ceea ce era. Și sinceritatea asta se vedea în tot ce făcea. Făcea poze la plesneală, îi mai și ieșeau, dar le făcea cu patos, domnule, era extraordinar. El nu râdea niciodată, nu plângea, el muncea! Era imposibil să spui despre el că nu are o fotografie cu cineva. Îi cereai una, îți dădea douăzeci. N-a scos un album, n-a avut nicio expoziție, dar a devenit un fotograf important pentru că el a iubit fotografia și pentru că fotografia l-a acceptat pe el.
Dacă Petrică Pavel ar fi trăit o mie de ani, o mie de ani nu s-ar fi scris un rând despre el. Întâi, pentru că fotograful de presă este, de multe ori, la noi, un anonim. Se bagă în față, te calcă pe degete, îți bagă obiectivul în figură, îl vezi la televizor cum zboară prin fața camerelor de televiziune, dar mulți nu au nume, fiindcă lumea nu citește sub poze, scris cu litere mărunte, cine le-a făcut. Cei mai buni au o celebritate care nu răzbate departe de breaslă. Moartea lui însă a secătuit vâna lirică a prietenilor care i-au deplâns, pe internet, sfârșitul prematur, nedrept. Deodată s-a descoperit că Petrică era „o stare care te cuprindea, te învăluia de peste tot”, cum spune Anton Fabian, unul dintre tinerii pe care Petrică i-a învățat să fotografieze.
– Era un om. Unul discret ca o șoaptă.
Ioana Băsescu, fiica cea mare a președintelui, își amintește.
– Era singurul care îți cerea voie să te fotografieze”. Eu sunt un fotograf amator, nu-s în măsură să judec calitatea artei sale, dar despre Petrică Pavel, ca om, pot spune că nu veți găsi pe nimeni care să spună o vorbă rea despre el.
Când îi vedeai fața aceea blondă, spun cei care l-au cunoscut, cu privirea lui de o blândețe isihastă, te așezai cuminte în fața obiectivului, el îți făcea o poză și ți-o dădea după aceea, și mulți au cea mai bună poză a lor de la Petrică, poza aceea pe care o dai și altora când îți cere cineva o poză.
Cu aceeași privire sinceră și cu același zâmbet îi cucerea și pe străini, deși nu vorbea nicio limbă străină, spune și prietenul lui, Constantin Vaciu. Nu există produs în țara asta, de la detergent la mașinile Logan, să se fi lansat fără el, să nu aibă cataloage făcute de el, și toți străinii din aceste mari firme îi pozau cu plăcere, fugind de blitzul altor fotografi. Mergea la petrecerile lor private, în locuri scumpe, ferite de ochii lumii, unde paparazii ar fi vânat instantanee senzaționale, dar în pozele lui Petrică nu apărea nimic nepotrivit. Dacă întâmplător, la plesneală, aparatul surprindea o ipostază neplăcută, aceea dispărea pentru totdeauna cu tot cu peliculă. Petrică lăsa în urmă numai frumosul, așa cum un țăran își lasă straturile curate, plivind buruienile.
Era un optimist. În spital, numai el nu credea că va muri. Chiar și-a comandat, în ultimele zile, un obiectiv Nikon și l-a plătit anticipat. 1.500 de euro. Obiectivul a ajuns la magazin a doua zi după moartea lui. Plănuia să se și căsătorească tot atunci, în spital. Cu Ioana Mihalache, femeia care i-a fost alături în ultimii ani.
– Nu-l interesa decât fotografia, spune Ioana. Era un autodidact. Citea numai cărți de specialitate. În ultimul timp s-a arătat interesat și de familie, mai ales după ce am pierdut o sarcină… Ne-am fi căsătorit când era el în spital, dar nu mai găsea actele de divorț… El a mai fost căsătorit, câteva luni a durat, pe la 20 de ani, când lucra la cizmărie și făcea poze la nunți și la înmormântări.
Același optimism l-a făcut să-l încurajeze mereu pe Florin Vochin, fiul mecanicului auto care îi repara Oltcitul, că într-o bună zi va merge pe picioarele lui, nu în cărucior.
– Nu accepta că sunt paralizat pe viață, spune Florin Vochin. Îmi zicea că o să mă fac bine. Venea cu Oltcitul lui, mă lua cu tot cu cărucior și mă ducea la toate concertele pe unde făcea el poze, îmi făcea rost de loc în față, apoi mă aducea acasă.
În sicriu i-a fost pus alături un aparat de fotografiat. Unul dintre multele pentru care își cheltuia toți banii. A fost singurul aparat de fotografiat profesionist la înmormântarea celui care a trăit pentru fotografie. Niciunul dintre prietenii lui n-a vrut să-l păstreze în memorie altfel decât îl știa din viață: discret, timid, cu toată bunătatea omenească pe chip.
(Cotidianul, 24 februarie 2008)
