Aud de multă vreme – și pare că nu se va termina niciodată – o prostie repetată cu seninătate în politică, dar și pe tușă, de unde se comentează aprins, românește, cu sâmburi de floarea-soarelui între dinți. E vorba despre legitimitatea aleșilor, mai exact despre gradele ei de comparație. Adică unii ar fi mai legitimi decât alții.
Ați auzit, desigur, spunându-se adesea: președintele României este cel mai legitim om politic pentru că el are în spate cele mai multe voturi. Mai multe decât un primar, decât un deputat, decât un senator.
Ideea legitimității construite pe cantitate a fost introdusă, din câte îmi amintesc, pe vremea lui Traian Băsescu, un președinte autoritar care avea nevoie de acest supliment de susținere pentru a-și justifica excesele: „Eu sunt cel mai votat om politic, pot face mai mult decât voi, ceilalți”, părea să spună președintele de câte ori mai comitea un abuz, de câte ori răsucea Constituția pe deget și o citea cruciș, după cum îi convenea.
De atunci, din vremea cu iz urât a lui Băsescu, legitimitatea supremă a președintelui e invocată mereu când de unii, când de alții, după interes. Ideea a fost transferată și în bătăliile politice de mai jos, unde primarii, de exemplu, se cred mai legitimi decât consilierii, având mai multe voturi în spate, ceea ce le-ar da puteri mai mari.
Într-un stat de drept legitimitatea nu e dată de cantitate, ci de normă, de regula unanim acceptată. Ești legitim atunci când îndeplinești condițiile legii, când te înscrii în regula jocului.
La fel, un primar de municipiu, ales cu 100.000 de voturi, nu e mai legitim decât un primar de comună, votat de 1.000 de oameni. Primarul nu e mai legitim decât consilierul. Parlamentarul ales cu 15 voturi nu e mai puțin legitim decât unul ales cu 50.000, dacă legea spune că poți intra în Parlament și cu 15 voturi. Toate deciziile lor au aceeași putere. Tot așa cum o hotărâre a Înaltei Curți nu e mai legitimă decât una a judecătoriei din Cornetu. (În cazul justiției, legitimitatea vine direct din lege, nu din vot. O pomenesc aici doar pentru comparație, pentru a se vedea că puterea și legitimitatea pot veni direct din lege, nu prin sufragiul popular – doar indirect vine de acolo.)
Legitimitatea nu are grade de comparație. În esența ei, este un superlativ absolut. Să spui că ești un ales mai legitim decât altul e ca și cum ai spune că ești mai superb. Ești legitim sau nu ești. Punct. Niciun ales nu poate fi mai legitim decât altul. Ai fost ales conform legii, ești legitim.
Dacă la aceste alegeri generale s-ar fi prezentat 10 alegători, în situația când legea electorală nu impune un prag minim de participare, acei 10 alegători ar fi decis pentru toată țara, iar aleșii lor ar fi avut toată legitimitatea (fiindcă mai puțină nu e posibil să aibă). Dacă restul populației nu s-a prezentat la vot înseamnă că i-a legitimat pe cei 10 să decidă în numele tuturor. La un referendum pentru Constituție 30 la sută din electorat poate hotărî pentru toată populația fiindcă așa zice legea. Adică noi am vrut să fie așa, fiindcă legea e voința noastră.
Legitimitatea are doar funcție de desemnare, nu-ți dă putere. Noi te desemnăm pe tine să ocupi acel post, deci ești legitim, te-am învestit noi. Mai departe, puterea îți vine din lege, nu din alegeri. Legea îți spune ce și cât ai voie să faci în acel post, nu cantitatea de voturi.
Confuzia dintre legitimitate și putere e întreținută de politicieni fiindcă își fac astfel loc pentru abuzuri. A te folosi de o așa-zisă legitimitate superioară pentru a-ți aroga mai multă putere e un gest dictatorial. Ceaușescu, ales cu 99 la sută, credea că e legitim să facă orice, dincolo de lege. Ca să nu ajungem iar acolo, trebuie să le spunem mereu aleșilor noștri: „Stați cuminți în legitimitatea voastră. Cum ați depășit linia, v-o pierdeți”. Dar cine să aibă curajul să le-o ia?
