Cimitirul catolic din Mihăileni e departe de sat, pe coama unui deal. Se spune că primul catolic mort în Mihăileni a fost răpus de ciumă și de aceea a fost îngropat la mare depărtare de vatra satului. Apoi și ceilalți catolici au fost duși acolo. Acum un crâng mic ascunde cele câteva morminte vechi, cu cruci de piatră năpădite de lăstăriș. Nu există gard. Delimitarea se face cumva natural: până aici e pe pâmânt, de aici e sub pământ. Jur împrejur sunt imașuri și lanuri de ovăz, o lizieră de salcâmi, un ocean de viață perpetuă în jurul micului tărâm de moarte. La câteva minute de mers e granița cu Ucraina.
Departe de lume, vizitat arar de cei 7-8 catolici rămași în Mihăileni, cimitirul e o insulă bizară de piatră și buruieni, un loc de unde poți coborî adânc în istorie doar citind inscripțiile, majoritatea nemțești, de pe monumentele funerare. Acolo, pe coamă, unde atâția oameni au coborât în adânc, te simți mai aproape de cer.
„Despre istoricul comunităţii catolice din Mihăileni nu se pot scrie amănunte deoarece nu avem documente de arhivă care să ne informeze cu date referitoare la viaţa şi activitatea locuitorilor de pe aceste meleaguri. În trecut, Mihăileniul a fost târg de vamă la hotarul cu Austro-Ungaria, capitală a ţinutului Dorohoi în timpul domnitorului Mihail Sturdza, important centru comercial între Cernăuţi şi Botoşani. În timpul Primului Război Mondial armata rusă a fost cantonată în acest târg, iar în timpul Celui de-al II-lea Război Mondial aici a fost linia întâi a frontului. Datorită bombardamentelor, jumătate din târg a fost incendiat, iar marea parte a documentelor de arhivă au ars. În ceea ce priveşte comunitatea catolică, până în anul 1940 erau circa 200 de credincioşi. La 4 decembrie 1940, majoritatea populaţiei de origine germană s-a repatriat. Pe lângă credincioşii germani mai erau şi polonezi şi români, dintre care au rămas foarte puţini.”, scrie în „Lumina creştinului” (noiembrie 2001) domnul profesor Aurelian Gavriloaie, din Mihăileni, cu care am avut onoarea să mă împrietenesc.
