Cine a ucis-o pe Grancsa Szomna?

– La domnii politici le dați atențiile noastre de amintire, ibricuri și ceainicuri. Corónele le duceți la secriu, puneți să se vadă scrisul. Și Beemweele să treacă în față.

Să nu se facă de râs, dar mai degrabă, cum zice primarul Ferencs Tibor, ca să își spele păcatul ca „n-au lăsat fata să învețe carte”, surprinși și ei că cineva dintre dânșii a ales mai bine moartea, decât o viață ca a lor.

Ambrus Orsolya, diriginta Szomnei de la Liceul „Venczel Joszef”, din Miercurea-Ciuc, își amintește:

– În prima zi de școală Szomna s-a ridicat în picioare și ne-a spus la toți: „Fiți atenți, vă spun dinainte că eu sun țigancă și, dacă aveți ceva cu mine că sunt țigancă, vă rog să îmi spuneți de pe acum, vă rog să nu mă faceți mai târziu să sufăr din cauza asta. Pentru că eu vreau să fiu ca voi toți, vreau să învăț”. Și a cerut tot atunci să fie lăsată în prima banca. Era văzută ca elevă de mijloc, dar ea putea și mai mult, voia să învețe mai mult, însă nu avea condiții acasă.

Pentru colegii din clasa a IX-a C, veniți cu autocarul la înmormântare, este cât se poate de clar de ce Szomna și-a pus capăt zilelor. Fiindcă în timp ce ei ar fi învățat mai departe, în timp ce și-ar fi trăit adolescența, bucurându-se cu tot sufletul de ea, Szomna trebuia să se retragă dintre ei, să meargă desculță pe cărarea sortită tuturor femeilor din neamul ei. Urma să devină slujitoarea bărbatului și a familiei lui, fără niciun drept un fața lor. Femeile gaborilor merg prin sat cu un pas în urma bărbaților, nu au voie să le treacă prin față și nu ies din cuvântul lor. Și ar mai fi urmat ca Szomna să facă mulți copii și să-i crească așa cum a crescut și ea, în mizerie și în beznă.

Kutas Marta, psihologul liceului, spune că Szomna era o adolescentă absolut normală.

– Nu dădea nici cel mai vag semn că ar putea ajunge vreodată la….

Aici lasă privirea în pământ, caută un cuvânt…. Nu numește sinuciderea. Nimeni nu-i spune pe nume. Fata nu s-a sinucis, nu s-a spânzurat, ci „a făcut un gest necugetat”, „a luat această decizie nefericită”, „a ales să…”, apoi tăcere.

Kutas Marta dezvaluie, cât o lasă chingile deontologiei, că Szomna a făcut, când era mai mică, terapie cu un psiholog care venea din când în când la școala din Frumoasa și se interesa de copii. Era vorba, atunci, tot de o inadaptare la condiția ei de minoritară și de refuzul de a-și accepta viitorul așa cum era el desenat de tradițiile gaborilor. De altfel, Szomna a fost prima fetiță tigancă văzută vreodată în sat cu blugi. A aruncat cât colo fustele și a cerut să fie dată la școală. Părinții au crezut că sunt doar niște mofturi și, ca să scape de gura fetei, au înscris-o în clasa întâi. Era mai mare cu doi ani decât colegii ei de clasă. Venea la școală în blugi și cu pulovere și cămăși căpătate de la ajutoare. Taică-său o aducea dimineața la ore și o aștepta la amiază, când ieșea. La nouă ani, fata era mare deja, nu se cădea să meargă neînsoțită prin sat. Când tatăl nu putea veni, o escorta un frate sau un verișor. Dar și așa, Szomna tot înfăptuise o mică revoluție și nu după mult timp s-au mai luat și alții după ea, au îndrăznit să poarte blugi și să meargă la școală.

Preotul catolic Zoltan Gabor citește la căpătâiul Szomnei. E o slujbă sumară, în curtea casei, pentru sinucigași. Spune pe față de ce a murit Szomna, nu-i cruță pe părinți. Pe ea n-o ceartă. Spune vorbe frumoase despre fată. Cuvintele lui parcă se înfig în inimile femeilor strânse în jurul sicriului și ele încep să urle, să se zbată, gata să doboare sicriul așezat pe două scânduri puse de-a latul pe o căruță, trag de rochia de mireasă, unele leșină și sunt scoase pe brațe în drum să se liniștească.

Parintele a cunoscut-o bine pe Szomna. A simtit că era altfel și a ajutat-o cum a putut.

– De mică, fata a fost credincioasă. Ați văzut-o toți nelipsind la nicio slujbă la biserică, ați văzut-o cântând în cor sau ajutând la slujbă cu ministranții. Sufletul ei era îndreptat spre credință, spre Dumnezeu, dar semenii ei au tras-o în jos. Iată, ultima ei fotografie, acum înfășurată în doliu, ne-o arată pe copila noastră veselă și plină de viață, în frumoasele straie secuiești, în fața bisericii. Pare aceasta o copilă care se gândea la moarte? Nu. Și totuși o săptămână mai târziu ne-a părăsit.

Preotul a fost cel care i-a convins pe părinții Szomnei s-o lase la școală. Fie și mai târziu. Le-a zis că fata merită să trăiască mai bine decât ei. Și că fac un mare păcat dacă n-o lasă să învețe. Le-a prezentat viața lor mizerabilă pe pământ ca pe o pedeapsă și i-a amenințat cu o veșnicie de chinuri în viața de apoi. Apoi i-a amenințat cu sistarea alocației. Și a reușit. Când Szomna a terminat clasa a opta, a dat examenul de capacitate și l-a luat. Era prima țigancă din Frumoasa care ajungea la acest nivel. Nimeni înaintea ei, în toată istoria satului, nu se apropiase măcar de clasa a opta.  Doar doi elevi au luat capacitatea: Szomna, prima, și încă o fată. Szomna avea deja 16 ani și jumătate.

Părintele Zoltan îi dădea bani de navetă, de cărți, de caiete, îi încărca mereu cartela de telefon.

– Am pierdut toți o fiică scumpă nouă, care ar fi făcut mândria satului nostru,  își încheie preotul predica. Și suspină ca un tată adevărat.

Colegii din clasa a noua, sosiți cu un autocar, trec pe rând pe la catafalc. Se țin de mână. Așa, împreună, parcă pot înfrunta mai ușor realitatea. O privesc pe prietena lor ca pe o străină, speriați și confuzi. O acoperă cu flori. Calcă acolo pentru prima oară. Văd și ei – și nu le vine a crede –din ce loc de tristețe și de mizerie pleca Szomna când venea la școală și umplea clasa cu râsetul ei.

E o casă de lut, cu pereții sparți, cu geamurile strâmbe și murdare. Două încăperi mici, întunecoase, cu aer greu. Doar una e mobilată – și pare că e doar mobilă împrumutată, de ochii lumii, pentru înmormântare. Lucruri ieftine și soioase peste tot, oale afumate pe godinul de tuci, pahare sparte, tot felul de obiecte mărunte pierdute definitiv în găurile din podeaua de pământ bătătorit. Și nicăieri, nicăieri, vreuna din cărțile Szomnei, niciun manual școlar, niciunul dintre romanele pe care și le cumpăra singură. Muncea cu ziua la câmp, strângea ban pe ban și își lua cărți. Venea cu ele la școală, citea și acolo. Colegii i le-au vazut, le-au răsfoit și ei – dar acum cineva le-a ascuns, se pare, ca pe niște lucruri de rușine. Nimic care să aminteasca de motivul morții ei. Dar au rămas pe perete, acuzatoare și pline de mister, ultimele ei cuvinte, scrise apăsat cu creionul înainte de a se duce în șură să se spânzure: „Iskola vagyok” – „(Eu) sunt școala”.

Primarul Ferencs Tibor merge în capul coloanei. De șapte ani, de când e primar la Frumoasa, e prima oară când merge la înmormântarea cuiva din afara familiei.

– Vreau să arăt în mod oficial – strigă el ca să răzbată cu vocea prin jelania alămurilor și prin bocete – că moartea fetei este o pierdere pentru comuna noastră. Și spun că este și o rușine.Că nu trebuie fetele tigănci să mai fie ținute încuiate. Că sunt ținute încuiate și la propriu și la figurat.

Țiganii îl aud pe primar, își răsucesc mustățile groase spre urechi și se jură că să moară mama lor dacă nu și-or ține fetele în școala cât or vrea ele.

– Voia să se facă asistentă medicală sau chiar doctoriță, așa mi-a spus mie –mai strigă primarul pentru ziariștii care fac ân jurul lui un zid de reportofoane și camere de filmat.

Szomna i se plângea lui când taică-său nu o lăsa o zi la școală. El, ca primar, îl tot speria că-i taie ajutorul social, singurul venit pentru părinți și cinci copii,  că nu îi mai dă lemne, că îl amendează. Grancsa zicea: „Bine, o las”, cu jumătate de gură, dar maica-sa, Olga, nu și nu, că îi fură careva fata și după aceea nu o mai ia nimeni de nevastă.

–  Dar unde e păzită mai bine ca la liceu, unde stau jandarmii la poartă? – a dat primarul șah mat.

Și așa a ajuns Szomna la liceu, în Miercurea-Ciuc. În prima zi de școală, când a plecat de-acasă, în stația de autobuz era adunată jumătate din suflarea satului. Oamenii veniseră cu mic, cu mare, să vadă cu ochii lor minunea, că o țigancă din Frumoasa mergea la carte în oraș. Dar dintre ai ei n-a venit niciunul. Bărbații stăteau acasă, ascunși pe după perdele, și-și rodeau mustățile de ciudă că o fată îndrăznise să iasă din cuvântul lor și din legea neamului. Iar femeile n-au ieșit decât pînă la poartă, când trecea autobuzul, ca să-i arate răzvrătitei ceva de sub fuste și pumnii scuturați nervos în aer, poate s-o răzgândi.