Motto:
„– Negrule, cireşule,
gândul rău te-mprejmuie.
Jinduiesc la taine coapte
guri sosite-n miez de noapte.“
(Lucian Blaga, „Belșug“)
Ard cireșele-n copaci, se-ndoaie crengile de greutate ca niciodată. Stau buchete-buchete, iei câte un pumn odată. E o frenezie de rubin în livada Bunicii.
Într-o noapte au dat hoții. Nu știu și ei să fure civilizat! Să culeagă frumos, la lumina lunii, și să plece. Au rupt o ditamai creangă dintr-un copac, prin ceilalți au cules la repezeală cu tot cu frunze; le-au răvășit pe jos, parcă a bătut gheața. Copacii cer multă îngrijire. Trebuie curățați, văruiți, stropiți, păziți de îngheț, de secetă, de omizi. De oameni e mai greu să-i păzești. O creangă ruptă azi, una mâine, nu sunt chiar pagube de neluat în seamă. Parcă le-ar rupe din coasta Bunicii. I-a venit să plângă dimineața, când a văzut prăpădul. N-a zis decât atât: „Ce oameni! Of, ce oameni!“, cu obidă, și s-a apucat de greblat frunzele. Pentru că în livada ei trebuie să fie curat și frumos ca în casă. Să intri cu bucurie, să nu te mai dai dus.
– Dacă ar veni frumos, pe lumina zilei, să ceară: lasă-ne și pe noi să mâncăm niște cireșe, parcă nu i-aș lăsa? – zice bunica vorbind mai mult pentru dânsa. Că ce să fac cu atâta cireșăraie? Să vină frumos, nu să strice pomătul.
Pomătul, pe limba veche a Bunicii, bucovineancă, înseamnă livadă. Pomăt, adică multe poame, noian de poame. Parcă niciodată așa de multe ca anul ăsta.
A doua noapte Bunica a ieșit afară când a început câinele să bată.
– Măi omule bun, șase handralăi erau! Șase! – mi-a spus dimineața.
Când au văzut-o, s-au împrăștiat ca potârnichile, au zburat peste gard. N-a vrut Bunica să reclame la Poliție. La ce bun? Oricum n-ar face nimic. Poate doar intratul pe proprietate străină să însemne ceva pentru Poliție, nu și furtul de cireșe. N-am învățat noi la școală, de la Ion Creangă, că e cool să furi cireșe? Mai era în lecția aia și niște cânepă „culcată palancă la pământ“; cânepa a devenit între timp indezirabilă, chiar penală, în vreme ce furtul de cireșe a rămas mai departe ceva ce toată lumea, la noi, tolerează cu seninătate, cu zâmbet. Nu și Bunica.
– Dacă au intrat în pomăt, înseamnă că pot să vină și peste mine să mă omoare! – se sperie ea.
Nu vine la poartă niciunul din handralăi să spună: „Mătușă, hai să-ți culeg cireșele, că singură nu poți, îți las și matale de-o dulceață…“. Nu. Le fură. Și nu vin doar să mănânce din copac ori să ia, ca Nică, un sân. Năvălesc în livadă cu gălețile, pe întuneric, și lasă prăpădenie.
Am început să ies în livadă, noaptea, de câteva ori. Cu lanterna. N-am prins niciun hoț, nici măcar n-am văzut vreunul. Nu știu cum fac ei de nimeresc mereu între raidurile mele. Dar nu pun eu odată gabja pe unul? Să vezi atunci ce frumos o să-i scot din cap, cu ciomagul hermeneutic, fragmentul „La cireșe“ din minunatele „Amintiri din copilărie“. Dacă nu cumva capul va suna a gol.
Sunt dulci cireșele. Dar Bunicii îi aduc multă amărăciune. Nu mai are liniște din pricina hoților. O aud:
– De s-ar trece odată cireșele iestea, mânca-le-ar ciorile, să am și eu pace!
Și îi răspund – ca s-o îmbunez cumva:
– Cinste matale că au de unde fura! De la calici și de la puturoși nu fură nimeni nimic. Așa că ia-o ca pe un compliment, e ca și cum hoții te-ar lăuda.
– Rupe-și-ar gâtul!
(Mihăileni, 1 iulie 2015, pe la amiază)
