M-am pomenit urcând pe treptele beznei
cu fire de iarbă în gură, printre mașini,
prelungire a propriei mele umbre
ricoșând ondulat din vitrini.
Alunecam pe sub pielea de lumină
a străzilor somnambule, pustii…
ce bine era că eram singur în
mirosul de asfalt și de rafinării!
Cerul era tapițat pe parbrize,
expus peste tot ca o marfă de rând,
colindam printre copacii de smoală și-n mine
tăcerea se îmbrăca în cuvânt.
Așa m-am pomenit, ca și cum totdeauna
singur aș fi umblat printre camioane.
Știi ce? Tu nu ești fericit că luna
o veșnic poți visa, Endymioane!
