Cizmăria salvează România

O poveste dulce-amară

dintr-o țară în care se fac mulți pantofi,

dar puțini pași înainte

În Vicovu de Sus, comună suceveană transformată peste noapte în oraș, din pix, oamenii sunt de două feluri: care fac pantofi și care nu fac pantofi. Primarul Gheorghe Schipor spune că la doi-trei ani după revoluție, nu chiar la fiecare casă, dar tot la a doua găseai un cizmar. Mergând pe stradă, îi auzeai pe meșteri cum ciocăneau în atelierele lor strâmte, poc-poc, parcă te plimbai printr-un uriaș ceasornic sărit de pe fix. Cu timpul, atelierele casnice, de multe ori însemnând doar o măsuță, ziua trasă sub geam și noaptea împinsă sub pat, au fost înghițite de făbricuțe. Utilaje gălăgioase și neobosite au înlocuit potricala, rașpa sau fonerul: unelte de mână neschimbate ca formă și utilitate de la apariția cizmăriei.

În 2008, când criza încă nu lovise, cizmăria era la apogeu în Vicovu de Sus. În afară de cizmarii individuali, existau peste 60 de firme înregistrate, cu 3.000 de angajați la vedere și cu încă vreo patru-cinci sute la negru, plus cine mai știe câți alții în așa-numita industrie orizontală. Era bine, Vicovul trăia pe picior mare, bine încălțat. Acum, de când criza i-a bătut cuie în tălpi, orașul – să-i zicem așa, ca-n acte – a mai rămas cu doar 42 de firme, multe doar pe hârtie, și numai cu jumătate din meseriașii din vremurile bune. Dar și așa, tot din cizmărie se ține. Oraș monoindustrial, cum ar veni.

Într-un fel, Stalin e de vină pentru asta. Când a tras cu creionul pe hartă să-și ia o bucată de țară de la noi, după cum se înțelesese la împărțeală cu Hitler, Stalin a lăsat vatra Vicovului de Sus la români, iar pământurile satului le-a trecut la sovietici. Rămași fără pământ, vicovenii au lăsat plugurile să ruginească în hambare, au vândut caii, frumoșii lor cai, strălucind de forță și sănătate în hamurile lor scumpe, și unii s-au dus să taie cherestea la gaterele din Rădăuți, Putna, Gălănești, Brodina. Navetiști. Alții roboteau la ferma Partidului Comunist. Cei mai mulți munceau ca sezonieri la marile ferme din Timiș, Constanța, Iași. Plecau primăvara cu tot calabalâcul casei după ei și veneau pe ninsoare. Erau căpșunarii Epocii de Aur. Câțiva s-au apucat de meșteșuguri. Din motive nu întru totul elucidate, dintre toate meșteșugurile cu care vicovenii rămași pe loc încercau să-și câștige pâinea s-a desprins cumva cizmăria, într-o vreme când țara era condusă de un cizmar. Pantofii de Vicov sunt astăzi un brand, cum se spune. Dacă un român nu se încalță de la chinezi sau de la Paris, se prea poate să aibă în picioare încălțări făcute la Vicov. Pe eticheta din pantofi poate să scrie Marelbo, Nicolis-Prod, Icosil, Elpis, Geoviss, Pesalvis, Mocasino Shoes, Eduardo 24, Epa-Flex, Alex Shoes, Iedera și așa mai departe.

La rădăcina acestei încrengături de cizmari din Vicov stă un ucrainean, Vasili Socolovschi. A trecut apa Sucevei prin anii ’30 și s-a aciuat cu măsuța lui de cavaf în casa unei bucovinence rămase fără bărbat. Nu era un cizmar oarecare, ci, spun bătrânii, un artist al calapodului. Nu cosea opinci și nu pingelea ciubote făcute de alții nici dacă îl plăteai cu aur. Zvârlea cu ciocanul după tine dacă-l băteai la cap pentru lucrări mărunte. Făcea cu mâinile lui, de la zero, pantofi ușori, de damă, nici nu-i simțeai în picior, cizme potcovite, de bătut toloaca la horă, bocanci grei, de răzbătut prin glodul ulițelor și de hâit la bușteni, în pădure. În Vicovu de Sus întâlnești bătrâni care mai poartă și azi, la sărbători, cizme făcute cândva de Socolovschi. Le pătrează pe șanuri de lemn și le ung din timp în timp cu untură de gâscă, nici nu zici că au trecut 60-70 de ani de când au ieșit din mâinile meșterului. Socolovschi a avut doi ucenici: pe Costănel Băhnean și pe Petru Calancea. De la aceștia au învățat meserie câțiva săteni, deveniți patronii făbricuțelor de azi, patronii i-au învățat pe alții și tot așa, de s-a ajuns la mii de cizmari. Cei mai tineri au și patalama de confecționer de încălțăminte – așa se numește cizmarul cu ștaif birocratic. Au făcut un curs de calificare mai mult de formă, că meseria o știau dinainte de la cei mai bătrâni. Au venit în Vicov niște domni scorțoși, de la firme de reconversie profesională, s-au uitat la ei cum dau din mâini și le-au scris pe loc diplome. Să fie acolo.

Costănel Băhnean s-a mutat de mult în America, la copiii lui. Nu mai trebuie să bată la calapod. Își trăiește acolo bătrânețile fără nicio grijă, plimbându-se prin oraș cu adidași ușori în picioare. Celălalt, Petru Calancea, zis Sofron, ca să se deosebească de atâția alții cu același nume, a rămas acasă.

Moș Petru, maestrul, este veriga dintre vicovenii care fac pantofi și cei care nu fac: el a pantofărit, dar acum nu mai poate.

– Mi-a plăcut strașnic potlogăria asta, dar dacă Dumnezeu mi-a luat ochii… Cu dreptul nu mai văd deloc, cu stângul numai zece la sută. Dacă vreau să merg undeva, trebuie să mă ia cineva de oiște ca să nu dau în gard, spune bătrânul.

De vreo șapte ani n-a mai pus mâna pe scule și asta ar fi cam singura lui supărare. Altfel, e un moșnegel iute și hâtru. A sărit peste pârleazul bătrâneții ștrengărește, într-un picior, iar acum, la 76 de ani, și-a luat nevastă cu treizeci și ceva de ani mai tânără și stă cu ochiul stâng pe ea, să nu i-o încalțe alt cizmar. O ține din scurt: zece la sută din ochi, restul din auz și din pipăit.

Moșul și-a pregătit mormântul în cimitir. Și-a pus nevasta să i-l vopsească. Zice că a ieșit frumos, nu-ți mai vine să pleci. Crucea și sicriul și le-a pus la îndemână, în pod. Și cu asta a scăpat și de ultima grijă pe lume, nu i-a mai rămas decât să aștepte liniștit să-l ia dracul.

– O să vină Sarsailă și-o să mă ia de la pieptul nevestei, o să mă primble prin iad cu șareta – profețește moșul râzând. În rai nu cred că mă primește tizul meu, că tare am păcătuit. Mi-au plăcut femeile. Când veneau să le fac ciuboțele, de trei ori le luam măsura, mai sus, mai sus, până le vedeam irul piciorului. Am ciocănit pe calapoade străine, păcatele mele. Asta mi-a fost meseria.

Ultima pereche de pantofi a făcut-o pentru el, mai mult pe achipuite, să aibă pe lumea cealaltă. Pantofi de lac, de fală. Pentru că, fără nicio îndoială, și dincolo tot pantoful îl face pe om, ca și aici. N-are cum altfel. Te uiți la încălțămintea lui și una-două știi cine e și ce hram poartă. Că e trândav sau vrednic, ager sau încet la minte, bine crescut sau fără bun-simț, avut sau lipit pământului, orășean sau de la coada vacii, toate se cunosc pe încălțări.

După ce și-a făcut pantofi de veci, moș Petru și-a vândut vaca, a scos de la saltea ce mai avea strâns din pensie și s-a dus la Iași să se opereze la ochi. Spera că va mai putea meșteri în continuare. Doctorii i-au scos un ochi, – povestește moșul, – l-au curățat ca pe un conduraș de mireasă după ce-a fost tămânjit prin colb și i l-au pus la loc.

– Mi-au zis: „De-amu ai să vezi ca când erai copchil“. Și m-au dus la reanimație să mi se prindă ochiul. Da’ de unde, că vedeam și mai rău decât înainte. Și au văzut și ei că nu mai văd. I-am auzit cum vorbeau: „Măi, hai să-i dăm omului o parte din bani înapoi, că nu ne-a reieșit operația“. Ei credeau că dorm și n-aud. Mi-au dat înapoi 150 de lei, din 2.000, cât le-am dat eu. Da ‘ se cheamă că tot am venit cu un ban acasă! Mi-au spus că trebuie să mă operez în Germania. Mă costă 30.000 de euro. Ei, să mă aștepte nemții, că acuși vin cu traista de bani, numai să-mi vând câinele și niște limbi de pantofi din pod!

De la cizmărie și-a stricat vederea. A cusut la căpute până i s-a întunecat în fața ochilor. Taică-său l-a dat de mic în ucenicie la ucrainean. Erau zece frați în casă, nu le ajungea fâșia de pământ de peste apa Sucevei: cineva trebuia să mai câștige și altfel un franc.

– M-a dat pe mine la cizmărie că m-a văzut destoinic la cusut. La clacă ieșeau lucruri frumoase din mânurile mele.

A ucenicit mult. Abia pe la optsprezece ani putea spune că știa meserie. Adică să ia o bucată de piele și să facă din ea un pantof, o cizmă, o sandală. Că ăla care doar bate cuie în tălpi și pune pingele nu se cheamă cizmar, e un cârpaci. Bun și el, ca tot meseriașul care umple o nevoie oarecare, dar nu cizmar. În armată a fost șef de atelier. Ajutoarele lui reparau bocancii răcanilor, iar el făcea încălțăminte de oraș pentru ofițeri și pentru nevestele lor, la care a observat că picioarele, mai sus de genunchi, sunt la fel ca la nevestele de civili.

– După armată am muncit toată viața la măsuța asta, până nu am mai văzut, spune moș Petru bâjbâind pe dedesubt după scăunel și așezându-se cu grijă, ca pe ace. Dar o dată ce atinge scăunelul și pune palmele pe măsuță, parcă se conectează la curent: începe să turuie de-l frig buzele, iar mâinile oarbe umblă sigure prin sertare și apucă, una după alta, uneltele cu care el a muncit toată viața, le înșiră pe un șorț de piele întins pe pat: foarfeca de tăiat piei, potricala de făcut găurele, rașpa cu care cizela dosul pielii, falțul cu care trăgea și întindea căputa, masatul de ascuțit cuțitele, compasul, ciocanul, dalta. Toate făcute de niște țigani din Buzău demult, demult, când țiganii mai umblau cu șatra din sat în sat, porneau foalele și se apucau de bătut fierul pe nicovală, făceau tot ce-i trebuia omului în gospodărie, de la ace de cusut până la unelte agricole. În afară de sculele de la fierarii nomazi, mai are o mașină de cusut Kohler, de dinainte de război, lucru nemțesc care mai merge și acum, și un foner. Fonerul este un os de la antebraț, radiusul. Era greu să faci rost de așa ceva, numai când se dezgropau morții la șapte ani și numai la înțelegere într-ascuns cu groparii, că altfel nimeni nu i-ar fi dat o bucată din mamă, din tată, ca să îndrepte cutele pantofilor cu ea. Fiindcă numai osul de om e atât de rezistent și atât de fin, spune moș Petru, dând cu fonerul peste obraz, încât să netezească pielea fără să o roadă, fără să-i întunece strălucirea.

Bătrânul spune că un pantof lucrat de mână, zile și nopți, are în el ceva din sufletul celui care l-a făcut. Altfel îl încalți și altfel îl porți când știi că pe fiecare bucățică de piele au trecut mâinile meșterului, că fiecare cusătură i-a mai luat ceva din vedere, că o picătură din sângele lui, când s-a înțepat cu sula, a rămas pe talpă, sau o broboană de sudoare, când știi că sfoara fină care desenează flori pe carâmbi a fost umezită cu limba, când vii acasă la cizmar și primești încălțările din mâinile lui, cu grijă și cu bucurie, cum primești copilul de la moașă. Cizmarul îți ia măsura cu creionul în jurul piciorului, pe o foaie dintr-un registru uriaș, și îți tocmește pantoful după piciorul tău, mai mare sau mic, mai strâmb sau normal. Încalți ceva făcut pentru tine, nu ceva ce ți se potrivește din grămadă. Cizmarul bun nu-ți încalță piciorul, ci îi adaugă ceva. Nici o pereche de pantofi făcuți de un cizmar nu seamănă una cu alta, chiar dacă au fost lucrate după același tipar. Nu e ca și când apeși pe un buton și la capătul liniei de producție ies o sută sau o mie de pantofi absolut identici, nu e ca atunci când iei încălțămintea din raftul magazinului.

Petru Calancea a creat vreo trei sute de modele de încălțăminte, mai multe decât au azi în portofoliu unele fabrici din Vicov. Când se uita la fața omului, știa ce-i trebuie, ce i se potrivește. Pentru oamenii deosebiți făcea modele deosebite. Îi veneau în cap fără nicio sforțare, parcă le visa, și le desena pe carton. Apoi lua pielea și o decupa cu foarfecul după tipar. În două-trei zile, muncind zi și noapte, dădea gata o pereche de încălțări. Toate modelele create de el le păstrează în pod. Nu trebuie decât să pipăie cartoanele, unele mâncate de cari, și poate să spună ce model este, când și pentru cine l-a făcut, chiar dacă în peste 50 de ani de cizmărie a tocmit mii de perechi de încălțăminte de toate felurile. Nu dovedea el să lucreze câte comenzi avea.

–Veneau la mine șefi de la partid, de la ceapeu, milițieni, judecători să le fac pantofi, își amintește moșul. Veneau noaptea, pe furiș, cu pielea sub braț, că nu-mi ajungea cât primeam, pe acte, de la stat. Dacă te prindea atunci cu o piele, ajungeai la pușcărie, nu era de șagă. Asta nu mi-a plăcut la Ceaușescu, strictețea asta, plus că a făcut de râs meseria de cizmar. În rest, a fost bine pe vremea lui și chiar îmi pare rău după el, poate ne vedem în iad.

Moș Petru Calancea n-ar purta încălțăminte de fabrică nici dacă i-ai lua și restul de vedere, zece la sută, cu care mai zărește o pată de lumină spălăcită și conturul nevestei. Nu mai poate nici să-și repare pantofii. Dar nu-și face griji, fiindcă îi sar în ajutor foștii lui ucenici și ucenicii ucenicilor lui. Dintre toți băieții pe care i-a învățat meserie, cel mai aproape îi este Constantin Schipor, Costan. Îl îndrăgește într-atât, încât îi iartă că s-a depărtat de adevărata cizmărie și s-a apucat de scos încălțăminte, în chip rușinos, pe bandă rulantă, în făbricuța din curtea casei.

Constantin Schipor este, după Socolovschi și Petru Calancea, din a treia generație de cizmari din Vicovu de Sus. După standardele meseriei, a fost un cizmar precoce. În clasa a cincea a intrat ucenic la Petru Calancea și peste numai patru ani, dacă nu se laudă, putea să facă o pereche de pantofi buni.

– Am tras tare să învăț cât mai repede – își explică râvna fostul ucenic, patronul de azi – fiindcă meșterul era aspru cu ucenicii. Toți voiam să scăpăm mai repede de dânsul. Dacă el credea că nu ai talent pentru așa ceva, nu te mai primea. Dacă greșeai și îi stricai o bucată de piele, îți dădea peste degete, rămânea unghia pe calapod. Cei rămași lucram cu el cam două ore pe zi, pe urmă ne punea să cărăm apă, să adăpăm vitele, să spargem lemne, să rânim gunoiul din grajd. Noi îi făceam toată treaba în gosdpodărie, că el era ocupat cu pantofăria. Era artist!

În 1968, la 15 ani, Constantin Schipor a trecut examenul în fața meșterului Petru Calancea-Sofron cu o pereche de pantofi de soacră. Pantofi din cei mai buni, pe care, la nunțile din părțile Bucovinei, soacrele îi primesc din partea ginerelui. A plecat să lucreze la Guban, marea fabrică de încălțăminte din Timișoara. Acolo a luat și certificatul de calificare la locul de muncă, – o hârtie care nu i-a folosit niciodată la nimic –, acolo a făcut și liceul la seral. În 1985 s-a întors în sat și a început să facă încălțăminte de unul singur, la negru. Se ducea cu câte o geantă de pantofi în Valea Jiului, unde erau salarii mai mari, și îi dădea pe toți între două trenuri: cobora din unul și cu următorul se întorcea acasă. Era cam riscant. Știa de la moș Petru Calancea cum să facă rost de piei de la ciobanii din munte fără să afle Miliția. Și când se întâmpla să fie luat la rost, o pereche de pantofi de piele, lucrați de mână, făcea minuni într-o vreme când încălțămintea din magazine te ținea numai până acasă ori până la prima ploaie. Era epoca așa-zișilor „pantofi de mort“, pantofi pe care nu-i puteai încălța decât o dată, dar nici atunci să mergi departe cu ei.

După revoluție, cizmarul clandestin a ieșit la lumină și, asemenea altor ucenici școliți de Costănel Băhnean sau de Petru Calancea, a început o afacere. Întâi de unul singur, vânzând pantofii din ușă în ușă. Muncea zi și noapte, nu i se mai deosebea pielea din palme de pielea pantofilor. Doar piele, precizează patronul. În Vicovu de Sus nici ageamiii nu fac încălțăminte din alt material decât din piele. Dacă ar apărea vreunul cu o mașină de turnat papuci de plastic, ar fi dat afară din sat – că nimeni nu-i spune oraș Vicovului de Sus. Pe urmă și-a luat niște mașini la mâna doua din Italia și s-a extins. A transformat magazia din curte într-o făbricuță, Icosil, în care acum muncesc 14 angajați. De toți ar fi 24, dar ceilalți sunt în concediu, mai ales de maternitate. În Vicovu de Sus natalitatea întrece în dinamism industria încălțămintei. Și asta pentru că potența este o trăsătură de breaslă, susține moș Petru Calancea, dându-se exemplu chiar pe sine, fără modestie, în vreme ce alții pun sporul demografic pe seama pocăiților.

Patronul firmei Icosil n-are în pod, asemenea maestrului său, o colecție de modele. Lui i le concepe un designer din Suceava, absolvent de Arte Frumoase. Îi plătește trei sute de euro pe un model. E puțin, dar așa merge piața. Artistul e nevoit să lucreze și în Germania, două luni pe an, în agricultură. De altfel, mai toți cizmarii mici din Vicovu de Sus fac anual un stagiu de două luni în agricultura Germaniei fiindcă acasă nu câștigă decât salariul minim pe economie și, la unele firme, câte un bonus de patru-cinci perechi de pantofi pe an.

Salariile sunt mici pentru că veniturile firmelor sunt mici. Aproape toată materia primă e adusă din import și asta îi cam strânge la portofel pe patroni. În Bucovina vezi mereu turme de oi sau de vite păscând pe dealuri, în formații ilizibile, dar pieile autohtone nu ajung la cizmari fiindcă în România nu există decât doi procesatori și amândoi plătesc prea puțin, țăranii nu umblă jumătate de țară cu pielea în băț ca să obțină pe ea mai puțin decât îi costă biletul de tren. Pe de altă parte, tăbăcăriile mici din zonă sunt tot mai puține și nu pot scoate piei nici atât de bune și nici atât de multe cât cer cizmarii vicoveni. Constantin Schipor se străduiește, dintr-un soi de patriotism pe care nu vrea să și-l ascundă, să procure din zonă măcar jumătate din materia primă. Scoate cam două sute de perechi de încălțăminte pe zi, ceea ce nu stimulează prea tare pielăria din Bucovina.

Când comandă câte un lot de piei, micul și mijlociul fabricant de pantofi din Vicovu de Sus face mai întâi câteva perechi de pantofi de probă, înainte de a se apuca să prelucreze tot lotul. În caz că pielea nu e bună, să o poată da înapoi furnizorului. Schipor are metodele lui de testare. La început făcea el, cu mâna lui, câteva perechi de încălțăminte și le dădea unor angajați să le poarte. Dar i s-a întâmplat, și nu o dată, chiar dacă introdusese clauză de confidențialitate în contractele de muncă, să vădă că modelul pe care îl pregătea el pentru producție apărea la vânzare în magazinele concurenței. Spionajul economic e în floare la Vicovu de Sus, mai ales că pantofăriile sunt una lângă alta și nu trebuie decât să tragi cu ochiul peste gard. Ca să nu mai pățească așa ceva, patronul dă prototipurile numai la neamuri. Să le poarte prin colb, prin apă, prin iarbă, până li se taie picioarele. Dar cel mai bun pilot de încercare este Victor Motrescu, poștașul. Nici nu se putea altul mai potrivit pentru testele de uzură. E prieten de încredere, nu l-ar trăda.

După Constantin Schipor vine a patra generație de cizmari: copiii lui, Maria-Sorina și Marius. Doar băiatul mai mare, Ion, s-a aruncat mai departe de cizmărie, și-a deschis o firmă de transporturi.

Marius Schipor a absolvit Școala Națională de Studii Politice și Administrative, la București; Maria-Sorina a făcut studii economice la Iași. Cu diplomele universitare în buzunar, amândoi s-au întors acasă, la cizmărie. Meseria au învățat-o de mici, de la tatăl lor, dar au făcut și câte un curs, așa că sunt acum cizmari calificați și au siguranța zilei de mâine.

– Eu mă ocup în principal de aprovizionare și de desfacere, spune Marius Schipor, iar Sorina de contabilitate. Dar când avem comenzi sau când lipsește cineva intrăm amândoi la bancul de lucru, intră și tata, muncim cot la cot cu angajații.

De când a început criza, profitul a scăzut la jumătate, pantofarii cam bat pasul pe loc. Afacerea merge șontâc-șontâc, dar merge, pentru că oamenii au nevoie de încălțăminte oricând, indiferent de vreme și de vremuri.

– Orice-ar fi, cizmăria nu moare. Dar nu ne-ar strica o mână de ajutor tocmai acum, spune Marius Schipor. Nu cerem bani, ci legislație economică adecvată, ca să ne putem dezvolta. Că de la noi, de la întreprinzătorii mici și mijlocii vine salvarea. Ca mic întreprinzător n-am beneficiat niciodată de vreo facilitate acordată de vreun guvern. Am dezvoltat această afacere pe credite de consum luate în aceleași condiții ca oricare cetățean care vrea să-și cumpere ceva în casă, o mașină sau un sejur.

Marius are 27 de ani. De când era mic a auzit frumoasa poveste cu IMM-urile spusă pe toate vocile la toate posturile de televiziune. În naivitatea lui de copil i se părea că într-o zi chiar o va vedea pe zâna cea bună a IMM-urilor cum se desprinde din cerurile Parlamentului și lovește cu bagheta facilităților economice în făbricuța de pantofi din curtea casei. A crescut mare, povestea asta e spusă în continuare de marii băsmuitori ai țării, dar el nu mai crede. Strânge din dinți și merge mai departe cum poate, bate țara în lung și-n lat cu pantofi în portbagaj. Și nu se împacă deloc cu ideea că trăiește într-o țară în care se fac atât de mulți pantofi, dar atât de puțini pași înainte.

[box type=”tip” icon=”http://cdn.1001freedownloads.com/vector/thumb/69185/video-camera-icon.png” font=”arial” fontsize=”16″ radius=”10″ float=”left” head=”Documentar video”]CUM E-N FABRICĂ[/box]

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!