Cum să ratezi un reportaj

Mi s-a întâmplat să scriu câteva reportaje bune, pe altele cu pasta uscată în pix, iar pe unele să nu le scriu deloc. Acestea din urmă poartă în ele iluzia că ar fi fost poate cele mai reușite, dacă dintr-un motiv sau altul nu le-aș fi ratat.

Cea mai mustăcioasă femeie

Era cât pe ce să scriu un senzațional reportaj-anchetă despre braconajul transfrontalier. În Republica Moldova nici mistreții nu au ce mânca. Trec Prutul înot dincoace, în Uniunea Europeană, își fac plinul cu păpușoi românești și se întorc în huceagurile lor să-și facă siesta fiindcă acolo grănicerii moldoveni nu-i deranjează: ei n-au nici ATV-uri, nici jeepuri Nissan Patrol, ca ai noștri, nici benzină pentru GAZ-urile lor. Porcii plimbăreți nefiind în evidența ocoalelor silvice din România, în zonă erau doborâți mai mulți mistreți decât în planul de vânătoare.  Că era de unde.

Mi-am luat un pix mare la mine, potrivit pentru un subiect atât de generos, și dă-i bătaie spre Iași, unde trebuia să mă întâlnesc în mare secret cu un polițist de frontieră dispus să-mi dezvăluie, sub anonimat, de ce e tolerat braconajul și pe ce mese înalte ajung mistreții, ba și căprioarele, că și ele treceau hotarul.

Am plecat cu Lari Dobrică, unul dintre șoferii de la „Cotidianul“.

Ajungem în Târgu Frumos noaptea și hotărâm să rămânem acolo până dimineața. Tragem la singurul hotel din oraș. Domnul Agavriloaie, administratorul, pe care-l anunțasem de pe drum că venim, ne aduce niște sarmale. Vorbim tare, să ne auzim, fiindcă la parter e o nuntă, iar la etaj discotecă. Nici nu putem ațipi din cauza tropăielii și a măgăoaielor care nu mai tac până-n zori.

Plecăm spre Iași chiori de somn. Găsim un fel de motel într-o vie de lângă Iași, un fost cămin pentru muncitorii sezonieri. Toate ușile deschise, dar nici țipenie de om pe-acolo. Mă iau după un uruit de motor și dau de o femeie care dă cu aspiratorul. Când se întoarce, îmi rămân cuvintele în gât ca sarmalele de la Târgu-Frumos: era cea mai mustăcioasă femeie pe care o văzusem vreodată pe viu sau în filme. Fiind și eu neras, ne-am împrietenit repede. Doamna s-a oferit chiar să ne aducă mâncare de acasă ‒ noi eram singurii clienți.

‒ Bine, zic, dar o să mâncăm seara, când ne întoarcem de pe teren.

Și am plecat să mă documentez pentru un reportaj despre crescătorii melci. Melcii i-am agățat din drum, ca să zic așa, fiindcă nu merita să ajung până în capătul țării pentru un singur reportaj. Când m-a sunat omul cu mistreții, de pe un număr ascuns, ca de fiecare dată, am stabilit să ne vedem seara la hotelul din vie, retras, numai bun pentru întâlniri de taină.

Revenim seara la hotel, încă și mai obosiți, flămânzi, prăfuiți, vai de capul nostru. Dar pe doamna cu mustață ia-o de unde nu-i! Ne întâmpină un domn, și el cu o mustață groasă, căzăcească. Habar n-avea de noi, că eram cazați acolo și că trebuia să fim așteptați cu mâncare.

‒ Cum așa? Păi am stabilit dimineață cu o doamnă de aici… doamna care…

Flămând, nedormit, nervos, mă avânt în descrieri hiperbolice ale  femeii cu mustață. Și dă-i și turuie despre cea mai mustăcioasă femeie de pe lume.

Taras Bulba își răsucește mustața nervos și, când mai răresc eu cu metaforele, se uită în jos, la bâta cu care păzea motelul pustiu, și zice:

‒ Știu, domnule, e nevastă-mea!

Nu cred că vreun Chevrolet a demarat vreodată mai repede decât al nostru, de la redacție. Și s-a dus naibii întâlnirea cu sursa, naibii s-a dus și reportajul. N-aveam cum să-l anunț pe omul meu, dacă el nu mă suna. Și n-a sunat. O fi venit la întâlnire și, dacă nu m-a găsit acolo, m-a luat de neserios și s-a dat de tot la fund.

Verișoara mea nebună

A doua zi am pornit mai departe, spre Botoșani, unde aveam un subiect bun, să nu mă întorc cu traista goală. O luăm de-a lungul Prutului, pe la Bivolari, Santa Mare, Ștefănești.

Când să intrăm în Bogdănești, mi-aduc aminte că o verișoară de-a mea, Gabi, s-a măritat în satul ăla. Ia să-i fac eu o vizită, zic, să ne mai și odihnim, mâncăm ceva…

Nu mai știam numele ei după căsătorie, îl uitasem. Dar, mi-am zis, satul e mic și nu va fi greu să dau de ea. Câte femei din Tudor puteau să se fi măritat în Bogdănești?

Oprim la intrarea în sat și mă apropii de primul om care-mi iese în cale. Un tip tânăr, cu mustăcioară galbenă, solid, cu niște brațe noduroase. Încărca saci de făină într-o remorcă, parcă zvârlea în sus ursuleți de pluș.

‒ Hai salut! Caut și eu, zic, pe cineva din satul ăsta… O femeie.

‒ De-a cui?

‒ Nu știu cum îi zice acum. E măritată cu un tip de-aici, un cioban, habar n-am cum îi zice. Pe ea o cheamă Gabi și e de-a lui Luchian, din Tudor. Cred că ați auzit de Luchieni, nu? Nu se poate să nu fi auzit de ei.

‒ Ei, dar cine Doamne iartă-mă nu-i știe? Îl știu pe Paulică, pe Adrian,  pe Tomiță… Dar de asta, de… Cum ai zis c-o cheamă?

‒ Gabi.

‒ Hm… Dar de ce-o cauți?

‒ Am o treabă cu ea.

‒ Ce treabă ai?

‒ Dar de ce mă ischitești? Treaba mea ce treabă am cu ea!

Omul zâmbește și nu zice nimic, seîntoarce cu spatele și continuă să arunce saci în remorcă.

‒ Hai că trebuie s-o știți! ‒ insist eu. N-are cum să n-o știți. E una zurlie rău de tot, o știu bine, că mi-a fost și elevă. Aia-i nebună tare, zău, îi tremură cercevelele la cap, iese în evidență peste tot. Înjură toată ziua, e scârboasă la vorbă; dacă ai picat în gura ei, te umple de căcat de sus și până jos, îți măi dă și-un cap în barbă dacă o superi…

‒ O știu, bre, o știu, gata! Vrei s-o chem? O sun acum.

‒ A, ce bine! Ia cheam-o! Spune-i că o caută verișorul ei din București.

‒ Verișorul zici? Tu trebuie să fii ziaristul ăla din București.

‒Da, da… Dar de unde știți?

‒ Păi Gabi e nevasta mea!

Am simțit un fulger vâjâind pe lângă mine. Era Lari, gonea spre mașină, gata să plece ca din pușcă: hai, hai, hai! ‒ striga. Însă de data asta, fiind în familie, totul s-a terminat cu un hohot de râs.

De câte ori povestesc asta, nimeni nu crede că se putea întâmpla de două ori cam același lucru, la câteva ore distanță. Și nici că leneșul Lari putea să urce atât de repede în Chevrolet.

Vacile înguste din Ripiceni

Altă dată, mai sus, spre Ripiceni, am ratat alt reportaj.

Voiam să scriu despre vacile înguste din Ripiceni, Botoșani. Așa spun sătenii că-s vacile lor: înguste. Numai astfel de vaci pot trece prin spațiul îngust, jumătate de metru, dintre gard și peretele casei. Gospodăriiile sunt strâmte tare pe-acolo. Și iată de ce.

În nii ’80, când s-a ridicat barajul de la Stânca-Costești, pe Prut, satele din albia lacului de acumulare au fost strămutate. Pe vatra satului Ripiceni au fost îngrămădite alte șapte sate.

„Vatră de îndesire“ au numit comuniștii zona unde au fost strămutați țăranii din satele inundate. Fiecare a primit loc de casă de 250 de metri pătrați. Ca să ajungă la toți. Pe acel petic de pământ, sătenii și-au ridicat casa și câte un grajd. În rest, gospodăriile se întind în drum. Acolo sunt stivuite lemnele, acolo sunt glugile de coceni, fânul, paiele, cotețe pentru păsări, gunoiul. Acolo sunt legate și vacile când rămân gestante, că n-ar încăpea în ogrăzi cu burțile lor mari. Un reportaj social de toată frumusețea mi-ar fi ieșit.

Florentin Florescu, ziaristul botoșănean care mi-a dat pontul, m-a avertizat că, fără aprobarea primarului Ioan Burciu, nimeni din primărie nu va sufla o vorbuliță despre complicațiile juridice în legătură cu proprietățile. Că multe mânării s-au mai făcut pe-acolo cu pământurile. Și ca să fi scris doar din punctul de vedere al sătenilor, reportajul ar fi stat cu o zgaibă-n sus, în dezechilibru. Așa că era musai să vorbesc cu primarul.

Sun la primărie. Răspunde o femeie:

‒ Domnu’ primar nu iesti aicea, iesti pi teren.

Îl rog pe șoferul Cristian Cioacă să mai încerce cu telefonul cât îmi văd eu de subiect ‒ scriam ceva despre țiganii din centrul Dorohoiului, care primiseră case noi de la primărie, într-un cartier construit pentru ei la marginea orașului.

Când revin la mașină, Cristi îmi zice că a sunat de mai multe ori și că de fiecare dată i s-a spus că primarul e pe teren. Sun și eu. La fel: primarul e pe teren.

‒ Bine, atunci dați-mi, vă rog, mobilul lui, zic.

‒ Mobilul lui personal nu pot ca sî vi-l dau, zice vocea.

‒ Dați-mi telefonul de acasă.

‒ Nici pi aista nu pot sî vi-l dau.

‒ Dar pot să-l iau din cartea de telefoane, nu?

‒ Putieț, da digiaba sunaț, cî nu-i acasă, iel iesti pi teren.

‒ Atunci dați-mi mobilul de serviciu! ‒ mai fac eu încercare. Pe ăsta nu-l puteți ține la secret. E telefon plătit din bani publici. E numărul la care primarul e anunțat de sus, de la județ, când arde, când dau turcii, când vin controale… Pe ăsta trebuie să mi-l dați!

‒ Vi-l dau. Notațî-l, da’ digiaba îl notaț!

‒ Dumneavoastră doar dați-mi-l, vă rog!

‒ Vai, domnu’ reporter, da’ chiar nu înțălegéți? Noi aicea-șă, la primărie, avem telefoani de servici. Tăț avem. Li avem pi Vodafone. Da’ la noi, aice-așă, la marginea țării, n-avem siemnal pi Vodafone, aicea iesti siemnal numa’ pi Orengi. Digiaba îl sunaț pi domnu primar când iesti pi teren.

N-am putut da de primar și n-am riscat să mă duc oricum până la Ripiceni, 100 de km, și să nu-l găsesc. I-am plasat unui tânăr ziarist local noul subiect: telefoanele de serviciu, plătite din bani publici, într-o rețea fără acoperire în acea zonă. Ce miros de comisioane! Nu știu dacă l-a scris.

Popa de la ambulanță

N-am nici scris reportajul senzațional despre serviciul de ambulanță din Pitești. Auzisem că angajează preoți pe mașinile de salvare, alături de medic și asistent. Știrea venea de la o cunoștință de pe net; femeia lucra la Ambulanță, deci știa ce se cădelnițează în instituție.

Ideea, trebuie să recunoaștem, era genială și profund românească: cheamă domnul Lăzărescu Salvarea și n-are statul să-i trimită un medic să-l asiste până la spital, n-are o butelie de oxigen, un aparat de resuscitare cardiacă, dar dacă e cazul și intră pacientul în comă, preotul e acolo să-l spovedească din mers, în lumina nepământeană a girofarului și în trâmbițele sirenei. Că nu se mai poate cu atâția morți nespovediți, neîmpărtășiți în sistemul sanitar românesc! Dar până când?

Am sunat nerăbdător la Pitești, să nu mi-o ia altcineva înainte. Am vorbit chiar cu directorul. Of, alt zvon dezumflat! Dar măcar avea un sâmbure de adevăr.

‒ Da, a spus directorul, a fost vorba recent să fie angajați patru preoți la Serviciul de Ambulanță, s-au dus tratative cu Prea Sfințitul Calinic, de la Curtea de Argeș, care a promis tot sprijinul. Dar încă nu avem preoți angajați, a încheiat directorul. Încă nu. Știți ne gândim că sunt atâtea accidente grave pe șoselele noastre… Sunt muribunzi, creștini ca și noi, care ar avea astfel parte de o rugăciune finală. Sau răniți care, în drum spre spital, au nevoie de sprijinul spiritual al unui preot în acele momente de suferință…

Dacă proiectul va fi vreodată finalizat și pacienții vor avea parte și de stetoscoape, și de busuioc, rugăm pe această cale conducerea Ambulanței argeșene să angajeze și pastori, predicatori, muftii etc., pentru toate religiile, iar pe unele ambulanțe să nu fie nici un fel de slujitor religios, acestea fiind trimise la solicitarea ateilor.

Marele lăutar ruinat de o femeie

Am ratat povestea artistului care a trăit în huzur până când o femeie i-a ruinat averea și sănătatea, ajungând el, la bătrânețe, să cânte pe străzi pentru mărunțiș.

Pe bătrânul ruinat l-am văzut prima oară în metrou la Unirii. Își acorda vioara. Un instrument bun, fără îndoială, cu sunet frumos, cu vibrație vrăjită. Mi-a spus că el e celebrul lăutar Alesu, cel care le cânta la ureche interlopilor, dar și mahărilor comuniști, restaurantele se băteau pentru el și nu-l puteau tocmi decât pentru o seară sau două.

‒ Vezi pata asta albă de pe frunte? De ce crezi c-o am? De la banii pe care mi-i tot lipea lumea la petreceri. Toată viața am umblat cu bani pe frunte, până când…

Până când l-a ruinat acea femie misterioasă.

Bătrânul avea chef de vorbă, părea să fie o comoară de povești. Dar eu mă grăbeam. Mi-a spus că îl voi găsi mereu acolo, în metrou, dacă vreau să scriu despre viața lui, care e un roman.

L-am întâlnit apoi în stație la Universitate. Stătea gârbovit pe o geantă, ciupea corzile viorii cu degetele, asculta sunetul cu urechea lipită de cutia de rezonanță, o mai încerca și cu arcușul, scurt. În acest timp îi povestea unei bătrâne elegante viața lui, așa cum mi-o zugrăvise și mie: de la mărire la cădere. N-am putut să-l întrerup.

Apoi l-am reîntâlnit pe Lipscani. Stătea pe un scăunel lângă niște afișe cu maneliști, cu vioara pe genunchi, și vorbea cu un polițist. Câte un trecător arunca mărunțiș în șapca pusă pe asfalt.

Când polițistul a plecat, am alergat după el și l-am întrebat dacă-l cunoaște pe lăutar, dacă știe ce e cu el.

‒ Ce lăutar? Bietul de el… nici nu știe să cânte la vioară. Nu vedeți că numai o acordează tot timpul?

‒ Mi-a zis că e lăutar. Are o poveste interesantă. Ați văzut semnul alb de pe frunte? Cică e de la banii lipiți.

‒ E o boală de piele.

Coșarul cu noroc la erecții

La fel, singurul coșar pe care l-am văzut în București – trezindu-mi pofta de a scrie despre o meserie ce va dispărea nu peste mult timp – era un impostor simpatic.

Stătea pe niște pietre, cu bila și sârma de coșar strânsă colac la picior, trăgându-și sufletul. De fapt, el cerșea într-un fel. Habar n-avea de coșărit. Ținea într-o mână un smoc de fire de păr din coada calului și le vindea cu un leu firul celor care se opreau să-și atragă norocul de la el. Bărbaților le spunea că dacă țin firul acela de păr în buzunar, nu vor da în patima beției; iar femeilor, că dacă și-l pun sub pernă, atunci să fie sigure de erecția bărbatului.

Dacă aș fi scris reportajul ăsta, s-ar fi împuținat credulii și unul sau mai mulți cai ar fi rămas cu coada întreagă.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!