Dați-ne ceva să urâm!

Dați-ne ceva să urâm și vom face lumea mai bună.
Noi nu ne mai putem găsi starea dacă nu
ne înfigeți în cap o țepușă
ca să ne țină locului, liniștiți.
Ne uităm cu groază în jur fiindcă nu mai găsim
nimic să urâm. Ne e foame!

Noi am ars câmpiile iubirii și am lăsat
ciulinii să crească peste tot și pe urmă
pe câmpiile urii am păscut până când
nimic n-a mai rămas în urma noastră, nimic!

Noi ne punem gratii la ferești și creștem
copii cu fețe pătrate, cu dinții rari
ca să iasă limbile mici
zbătându-se în căutarea prăzii.

Noi punem spânzurători la intrare
și așteptăm trecători însetați, cu o mână
le întindem paharul gol, cu cealaltă
tragem de sfoara trapei, râzând.

S-au terminat zilele acelea urâte când
orizontul era un zâmbet albastru, primăvara
o îmbrățișare a luminii
care le făcea copacilor tot ce voia.

Vin zilele noastre frumoase când
orizontul e un ochi umflat, un scuipat scurs pe obraz,
sufletele noastre obosite se tolănesc
ca niște lei pe câmpiile arse.

Am pus mantia urii pe umerii voștri, șobolani sentimentali,
pe toți v-am încolonat de-a lungul unui urlet dement
și vă ducem la moarte pășind rar, din vocală în vocală.
Așa vom rămâne numai noi pe pământ,
stăpânii consoanelor, voi nu puteți
respira între ele, muriți!

Plecați și lăsați-ne nouă scrâșnetul inimii,
piatră de piatră lovind vom găsi încântare.
Noi, cei rămași, nu privim decât într-o direcție,
noi suntem încremeniți, nu avem decât
un singur obraz, ca egiptenii din temple,
și dacă ne întoarceți pe partea cealaltă
găsiți numai piatră.

Dați-ne ceva să urâm!