Descântec de foc

Doamne, nu-mi da nenorocul
să mă arzi de tot cu focul,
nici nu mă lăsa ca Lotul
să nu ardere cu totul,
ci mă arde să rămână
o scânteie în țărână,
cum eram odinioară
nenăscut, în visul, doară,
maică-mii, fiind fecioară.
N-a fost foc ca ăl de muma
scos pe gură când născu-ma
să mă ardă, să mă zvârlă,
însemnat cu stea, în târlă.
Nu știu, focule, de ră-
runchii-ți arzi în flacără
ori arzi mii de suflete
ce le ai și care te
țin în viață, focule.
Focule, mă-ngândură
foamea ta de scândură ‒
o săruți și o învingi
numai-numai să te stingi…
Cum te bucuri s-o devori,
dacă vrei numai să mori?
Foc de tot, cum nu-i niciunul,
tu, cu taică-tu, tăciunul
și cu Soarele, străbunul,
trupul ardeți-mi-l, huma,
sa rămână versul numa’
și un dor fără sfârșit
celuia ce l-a citit.

(25 decembrie 2013, București)

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!