Nu știam cine trebuie să plece mai întâi.
Ca două trestii loveam aerul dintre noi:
ne îndoiam unul pe altul cu răsuflarea
într-un balon de săpun.
Nu, nu, să nu mişcăm!
Orice gest ar putea sfărâma clipa
ca pe un puf de păpădie, vântul.
Şi nu mişcam.
În placenta de staniol a lunii bolnave
hrăneam împreună copilul uitării.
Cineva trebuia să plece întâi.
Aşa cum se duc în galben frunzele,
cuvântul pe lângă lucrurile nepipăite de gând,
aşa trebuia să plecăm.
Buzele tale au plecat mai întâi,
pe urmă braţele, umerii, ochii…
La urmă de tot a plecat și parfumul.
A rămas parcul, mirat că are copaci,
pustiu ca un trup din care inima a plecat
să-și caute un sânge sonor.
Şi dintr-o dată ni s-a făcut frig
şi-am auzit stelele clănţănind.
1 comments
Ce frumoasă e! Mi-a fost teamă s-o citesc, recunosc.