Am o dilemă.
Să zicem că, prin nu știu ce minune, România va ajunge să aibă o economie performantă. Să fie, de exemplu, unul dintre marii producători mondiali, poate chiar cel mai mare, de radiere – ar fi prea fantezist să mă gândesc la altceva, la produse mai sofisticate. Vedem camioanele noastre cu radiere împânzite prin toată Europa, flota brăzdând mările, auzim șinele de cale ferată țipând sub greutatea trenurilor încărcate cu radiere. Economia duduie, cum spunea Tăriceanu, trenurile duduie, încasările duduie, totul duduie.
Dar iată că, în plin avânt economic, când începem și noi s-o ducem mai bine, Rusia ne invadează, râvnind la pământul și la bogățiile noastre, în primul rând la radiere. La NATO începe o lungă dezbatere juridică pentru a se stabili dacă invazia Rusiei se înscrie sau nu la Punctul 5, dacă aliații trebuie sau nu să ne sară în ajutor. Evident, noi nu putem aștepta rezultatul, ci ne opunem eroic cu cele 15 avioane ale noastre, plus ceva tancuri din vremea lui Dej. Și cu submarinul – să nu uităm de el. În sfârșit i s-a găsit o baterie, după decenii, și a devenit funcțional.
Toată lumea civilizată își exprimă dezacordul față de atacul Rusiei. Unii privesc evenimentele cu îngrijorare și atenție, alții ne promit ajutor militar, dar de fapt nu primim mai nimic, doar vorbe. Opinia publică internațională trece lent de la indignare la pasivitate. Fiecare e cu treaba lui. Emoțiile colective n-au viață lungă.
Suntem atacați violent. Trebuie să luptăm cu ce avem la îndemână, altfel statul nostru poate să dispară, iar noi să ajungem supușii rușilor, cum am mai fost. Mă rog, nu chiar toți luptă, doar cei rămași în țară după prima zi de invazie. Atunci, în primele ore, patrioții de serviciu au zbughit-o din țară, au rămas doar patrioții adevărați și proștii, cei care nu s-au putut sustrage de la mobilizare prezentând documente medicale false. Ce e de făcut? Singura noastră soluție este să ne vindem în continuare producția de radiere ca să putem susține războiul de eliberare. Vindem radiere și cumpărăm rachete de la americani, care nu intervin, că nu e clar cu Punctul 5 din tratatul NATO, dar nu au nicio problemă să ne vândă armament. Numai că vecinii noștri, pur și simplu sufocați de exportul masiv, ne blochează camioanele în vămi sub sloganul: „Ne-am săturat de radiere,/ Vi le oprim la frontiere,/ Ne doare-n cur de voi și basta! / Ia să vedem cum ștergeți asta!”
Și uite-așa, rămași fără resurse, ajungem să luptăm cu ciomege, fără nicio șansă în fața tancurilor rusești. Și alea trag mai mult cu bolovani – fiindcă economia de război a Rusiei e slăbită după cucerirea Ucrainei –, dar sunt, orișicât, tancuri. Tinerii noștri sunt măcelăriți pe front. Copiii ne sunt sfârtecați de explozii prin grădinițe. Mamele și fiicele ne sunt violate. Chiar și bunicile. Progresiștii scapă de viol, sexul lor nefiind cert. Fabricile ne sunt bombardate. Mutăm producția de radiere în subteran, dar deja e prea târziu. În cele din urmă ne declarăm învinși. Lăsăm ciomegele jos și ridicăm mâinile. Rușii ne pun în patru labe și hoardele asiatice ne-o trag sălbatic pe la spate.
Icnind, îi înjurăm în gând pe vecinii care nu ne-au lăsat să ne scoatem radierele din țară. Ce era dacă sufereau și ei puțin alături de noi? Pentru binele, pentru stabilitatea regiunii. Plângem. Dar, până la urmă, în sufletul nostru de creștini îi înțelegem și îi iertăm: ce să facă și ei cu atâtea radiere? Bieții lor copii nici nu mai știu să citească, șterg totul imediat.
E bine că nu ne-au lăsat să exportăm? E rău? Grea, grea dilemă, oameni buni! Vom afla răspunsul când ne va fi mai greu.
