Pe 8 Mai 1992 am fost ridicat de acasă şi închis în arestul Poliţiei Iaşi, având de executat trei luni de închisoare. În acel moment nu ştiam pentru ce am fost condamnat. Reţinerea s-a făcut în baza unei note telefonice. Abia a doua zi, în arest, la Iași, mi s-a spus că a venit şi mandatul de arestare, de la Judecătoria Botoşani, dar nu l-am văzut nici până în ziua de azi. Mandatul nu pomenea decât numărul unei sentinţe judecătoreşti definitive. Niciun amănunt despre cauză. Abia peste nouă zile am aflat exact de ce am fost condamnat şi închis: pentru pamfletul „Saddam Hussein se ascunde la Botoşani”, publicat în primăvara lui 1991 în gazeta „Tinerii Revoluţiei” din Suceava. Şi am fost condamnat la „trei luni de închisoare, cu executare, pentru vina de a fi asemuit partea vătămată, Cezar Macovei, cu conducătorul irachian (sic!) de tristă faimă internațională (sic!) Sadam (sic!) Huseim Sic!), fapt în măsură să-i aducă acestuia (sic! Acestuia – cui? Lui Macovei? Lui „Huseim”?) grave prejudicii morale”.
Aşadar, judecătorul n-a stabilit că i-aş fi provocat vreun prejudiciu moral, concret şi dovedit, numitului Macovei, – chiar directorul ziarului la care lucram, dar pe care l-am pictat frumos în alt ziar, cum altfel? –, ci m-a condamnat doar pentru un fapt virtual, unul „în măsură să”. Motivaţia judecătorului, invocând „trista faimă internațională” a preşedintelui unui stat cu care atunci România avea relaţii diplomatice, a provocat un protest al ambasadorului irakian la Bucureşti, ceea ce a dus în final la eliberarea mea după numai (!) 19 zile de închisoare. Eliberarea a fost tot atât de ilegală ca şi condamnarea, chiar am vrut să fac scandal când am fost dat afară din puşcărie: procedural, s-a inventat un recurs (la aproape patru luni de la pronunţarea sentinţei, termenul legal fiind de 15 zile), sentinţa iniţială a fost casată, cazierul meu a rămas nepătat, eu – fată mare, iar dosarul meu a dispărut din arhivă. Am regăsit, după 20 de ani, doar sentința, nimic altceva din tot dosarul procesului.
Cum era moda pe atunci, aveam şi eu, ca orice ziarist tânăr şi furios, procese peste tot prin ţară, nici nu le mai ţineam socoteala. Procesul de la Botoşani, în urma căruia fusesem condamnat, nu era decât unul dintre alte nu ştiu câte procese. Sentinţa s-a pronunţat în ianuarie 1992. Nici n-am ştiut de această condamnare. Prin urmare, nici nu am atacat-o cu recurs şi a rămas definitivă, fiind şi pusă în aplicare pe 8 Mai – zi mare, ziua Partidului. Din ianuarie şi până în mai, am tot fost căutat, fiind dat „în urmărire generală pe țară”; Poliţia din Botoşani nu ştia, chipurile, de unde să mă ia, deşi eu aveam o meserie publică, scriam în săptămânalul „Timpul”, în paginile căruia şeful Poliţiei Judeţene îmi dădea şi replica atunci când mă mai luam de câte un miliţian de sub mantaua lui. Aşa cum nu m-au găsit nici nu citaţia, să fi venit şi eu la procesul meu și să explic de ce l-am asemuit pe directorul Fundaţiei Judeţene pentru Tineret, Cezar Macovei, cu „conducătorul irachian de tristă faimă internațională Sadam Huseim” – eu aveam voie să spun asta; judecătorul, nu. Citaţiile fuseseră afişate pe uşa primăriei din Botoşani, însă pe atunci ziarele încă nu aveau un departament special care să urmărească pe la primăriile din ţară ce ziarişti au mai fost daţi în judecată; şi mi se pare că nici azi nu au asemenea despărţământ.
În 1994 am început să scriu un roman – unul micuţ: un romănel – despre această întâmplare tristă pentru mine şi pentru presa noastră, care, atunci, s-a făcut că nu observă că un ziarist e condamnat şi închis. Noroc tot de străini şi de presa lor… Atunci, în 1994, n-am putut scrie cartea asta, „Paişpe” – numărul sub care am fost înregistrat în arestul Poliţiei Judeţene Iaşi; pe atunci mai era folosită metoda asta… între timp, arestaţii şi-au recăpătat identitatea, orişicât, umană. Eram prea aproape de evenimente, la doi ani, mi se părea că joc şah cu piese de metal înroşite în foc, mutând cu mâinile goale. Mă surprindeam adesea alunecând într-un patetism care aprindea hârtia. Sau începeam să pledez – cum nu avusesem ocazia să o fac la proces. Mă podidea plânsul prin pix. Mă răzbunam pe unii şi mă înduioşam faţă de alţii. În fine, numai literatură nu ieşea. Aşa că am lăsat în adormire încercarea aceea. Dau mai jos un fragment din ce am scris în 1994.
– Fragment de roman –
Înseamnă că uşa n-a fost încuiată, majurul ne-a făcut-o: numai ce ne-am trezit cu el în celulă. Din mâneca halatului, bastonul de cauciuc alunecă încet. Sar în picioare şi încremenesc la capătul patului.
– Domnii hoţi joacă table, da? Da, table joacă, îşi răspunde tot el, cu o voce groasă, nefirească pentru unul ca el: mic şi uscat, cu capul cât pumnul; şi cu mătreaţă. Da, domnii hoţi joacă table.
Altceva parcă nici nu mai ştie să spună. Nici nu vede. N-a văzut, de pildă, că eu stăteam în pat, în timpul zilei, când ar fi trebuit să mă plimb prin celulă, – dacă asta se poate chema că te plimbi: de la un perete la altul şi înapoi, numărând pătratele mari de pe tabla de şah a duşumelei, să uiţi de tine –, că aşa zice regulamentul: hoţul nu are voie să stea în pat decât de la stingere până la deşteptare. „Opt ore, ca la mă-ta acasă”, mi-a spus gardianul în prima zi, când mi-a arătat regulamentul pe perete. Acum se face că studiază, băgându-şi-le în ochi, zarurile cafenii făcute din miez de pâine frământat cu săpun şi pastă de dinţi, parcă n-a mai văzut aşa ceva. Şi pulurile. Îi place să ne vadă aşa, în poziţie de drepţi. Îi urmărim fiecare mişcare, fără să ne întoarcem capetele. Numai din ochi.
– Cine le-a făcut? Tu, nu? Îl împunge pe Susai cu bastonul între picioare. Deci tu le-ai făcut.
– Nu dom’ major, le-am găsit. Le-am găsit în saltea… de la hoţul care a stat înainte în patul ăsta… le-am găsit în saltea.
– Ştiu. Erau în saltea. Cum nu? Ia pune tu prohabul la podea. Să vedem dacă ai băgat şi gălbenuş în ele, hă-hă-hă. Hai, hai, curistule, ce, ţi-e ruşine? Aseară nu-ţi era ruşine când i-ai tras-o-n bubă lui Fasolă.
– Nu i-am tras-o, să mor, se smiorcăie Susai în timp ce se opinteşte la câteva flotări, cu piciorul gardianului apăsându-l pe omoplaţi. Apoi se ridică şi-şi dă jos pantalonii de salopetă. I se văd picioarele subţiri şi păroase, împreunate, sus, într-o bucată de aluat negru, fleşcăit.
– Aseară eu am făcut săpun, dom’ major, doar v-am spus că nu mă mai ating de Fasolă… m-am jurat, dom’ major…
Domajorul îi cântăreşte testiculele cu vârful bastonulu. Îi zice curistule şi labagiule, văd că n-ai băgat gălbenuş în zaruri, eşti plin. Şi că să le mănânce. Greaţă n-o să-i fie.
– Le mănânc, zice Susai, prinzând cu o mână vârful bastonului, da’ nu daţi.
Adună piesele de pe jos, tari ca piatra, şi le macină, una, două, trei, între dinţii mici şi ascuţiţi, de şoarece. Ochii îi fug de la baston la gardian şi de la gardian la mine. Aş fi singurul din celulă, că pe ceilalţi i-a supus de mult, care aş putea vorbi despre orgia de aseară. Nu ştie că mi se face greaţă numai când mă gândesc, dar să mai şi vorbesc despre asta… Închid ochii.
– Paişpe, de ce clipeşti? Îţi faci semne cu poponarii? Pe hol, fuga marş!
Nu chiar fuga, dar nici atât de încet pe cât mi-aş fi dorit, în răspăr, ies din celulă şi mă aşez cu faţa la perete, îmi lipesc obrazul de zidul rece. Cu mâinile împreunate la spate. Aşa trebuie. Eşti prea docil, ce naiba! Te-ndoaie ăştia, fac din tine ce vor. Când ieşi de aici, după trei luni, calea ferată… cam pe la Antibiotice, în câmp… hâşti! Ce vrea ăsta de la mine? Să pârăsc. Ce şi cum a fost aseară cu copiii ăştia, nenorociţii. Să dau cu ciocul. Susai l-a anchiulat pe Fasolă, doar în joacă, tocmai ca să văd eu. Fiind proaspăt în celulă, primar, trebuia să primesc o lecţie. Doar introducerea.
Delatorul/felatorul.. ce paronimie… Să spun, sau să nu spun? Dacă tac, înseamnă că accept promiscuitatea din celula Unu. Pun genunchiul în podea şi mă predau mizeriei. Ce-a vrut să spună ăla aseară, când povestea cum a fost violat la şcoala de corecţie? Pentru mine povestea el. Ceilalţi vor fi auzit de zeci de ori povestea, dacă nu cumva tocmai atunci şi special pentru mine o inventase (ce subtili, băieţii!) ca să mă pregătească, să mă pună în temă.
Zidul e rece aşa cum e rece un mort: fiind moale, cu cele zece rânduri de vopsea, şi mirosind. Îmi apăs fruntea tot mai tare, ca şi cum mi-aş împinge afară colcăiala de gânduri şi spaime. Dacă spui ceva… Fii atent, n-ai să stai toată viaţa la puşcărie, nu trebuie să te implici, altfel te înghite, eşti pierdut, dolofane! Dacă vorbesc? – să spun ce-a fost… Mă vor dispreţui şi gardienii, şi deţinuţii. Ce să mă mai tot ascund după deget, că eu nu-s ca ei, că am fost închis pentru articolul ăla? Ei sunt criminali şi hoţi, au omorât oameni şi au furat, au dat în cap, au violat copile. Eu am scris ce vedea toată lumea, numai judecătorul nu. Lasă că ies eu de aici şi le arăt eu revoluţie, comunişti împuţiţi! Pe lângă ei, Susai şi Fasolă sunt nişte îngeri. Şi atunci cum să mă aliez eu cu sergentul major cutare? – uite, nici nu ştiu cum îl cheamă, aici toţi sunt domajori şi atât, cum şi noi suntem nişte numere şi atât. Gardienii sunt şi ei părţi, nişte şaibe, în sistemul ăsta stricat care te trimite la puşcărie pentru că ţi se pare (poţi face să nu ţi se pară?) că cetăţeanul român Macovei seamănă cu preşedintele irakian Hussein. Realitatea e că acum sunt în puşcărie, deţinutul cu numărul 14, cu faţa la perete, şi, indiferent pentru ce am fost închis, pe drept sau pe nedrept, nici nu ştiu exact, sunt un deţinut, adică la fel ca Susai. Nu e treaba majurului să deosebească aici, în puşcărie, între o crimă şi un articol într-o gazetă. Pentru el, aici toţi suntem hoţi. Deci şi eu.
A, nu mă solidarizez nici cu Susai şi Fasolă, dar nici cu Gealatul, fiindcă şi din cauza Poliţiei sunt eu aici, ei mi-au făcut-o: cum nu ştia poliţaiul şef de unde să mă ia ca să mă aducă la proces, când singur trimitea replici la articolele mele despre curcanii lui din ograda judeţeană? M-au jucat cum au vrut: să fiu atent de aici înainte. Majurul ăsta deshidratat pare să aibă o figură de om cumsecade. Poţi să te încrezi în el? Nu te încrede. Cum în puşcărie sunt numai puşcăriaşi, în Poliţie sunt numai poliţişti, adică miliţieni, că şi-au schimbat numai şepcile. În fond, ce e acest scrumbie-cu-mătreaţă pe care îl aştept cu faţa lipită de zid? Zic: păi, tocmai fiindcă e nevoie de el, el este, ca să zic aşa, expresia imperfecţiunii societăţii şi, în ultimă instanţă, expresia imperfecţiunii umane. Cum sună asta? Ia mai deschideţi geamurile, că s-au acumulat idei pe hol! Hai, încearcă să-i explici pesmetului că el este, în ordinea unei utopii generalizate, expresia propriei tale imperfecţiuni, ca specie, fă-l să înţeleagă asta şi el, care acum îl arde cu pulanul pe 108 sau pe 79, – nu-i deosebesc după urlete –, să se ruşineze un pic de fundamentul meseriei lui, să mai lepede un pic din aroganţa şi din siguranţa de sine a călăului. Şi măcar de şi-ar face treaba ca un automat, dar uite că el e zelos şi inventiv, se bucură de ţipetele mucoşilor ălora şi se îmbată cu spaima din privirile lor când le arată bastonul sau cătuşele. Stă la pândă, copoiul, prin vizetă, şi când îl prinde pe unul că se întinde în pat, dă buzna în celulă şi îşi oferă deliciile terorii.
Să nu întorci capul! Îl aud trăgând cele trei zăvoare, acum lacătul, cătuşele clinchetind – ce naiba, mă gândesc la clopoţeii lui Poe! Mă încordez pentru momentul ce va veni. Cătuşele sunt calde, le-a ţinut în buzunar, şi nici nu le strânge prea tare. În timp ce mi le potrivește pe încheietură, domajorul îmi suflă-n ureche să-l iert, că-i pare rău, dar aşa e regulamentul, trebuie să mă încătușeze. Stă cu spatele la camera de supraveghere. Zice că n-a auzit niciodată de când e el gardian, şi nici de la alţii mai vechi, de vreun ziarist închis în România. Cum naiba de m-am fript eu? Şi ce să se facă el cu mine?
– Atenţie, vin cu Paişpe! strigă el spre gardianul din capătul coridorului, împingându-mă înainte. Şi îmi şopteşte:
– Domnu’ Paişpe, vă aşteaptă comandantul la el în birou.
