Cum dă frigul, centrala mea termică începe să facă figuri. A naibii mașinărie, stă pe balcon și parcă scoate un deget prin perete – știți, tubul ăla care iese afară –, după ce și l-a înmuiat în pompă, ca să simtă cum e vremea. Și când e destul de rece, ceea ce acum nu se mai întâmplă decât în anumite zile din iarnă, începe să dea rateuri. Stau sub duș, mă răsfăț cu apă caldă, fremătând în așteptarea momentului Liiceanu, adică datul cu creme pe corp, când nenorocita brusc întrerupe apa caldă și mă face să tresar sub jetul ca gheața. Trebuie să stau un timp cu dușul îndreptat spre perete până revine apa caldă. Iar mă spăl, iar se răcește. Iar aștept, iar vine, iar se întrerupe.
Vara nu face așa. Numai când e frig. Acum vreo doi ani a început s-o facă pe nebuna prin octombrie. Am chemat un meseriaș și ăla, nici una, nici două, i-a schimbat placa de bază. Că și la fierătaniile astea, ca și la computere, baza e în plăci. Pac 450 de lei! Constatare, manoperă, placă. Numai că a doua zi blestemata făcea la fel, hâța-fâța între cald și rece. Un fel de spațiu mioritic, vale-deal, deal-vale, mutat în baie și tradus în grade Celsius.
A venit iar meseriașul și, cinstit, a scos placa nouă, a pus-o la loc pe cea veche și mi-a înapoiat banii – mai puțin 100 de lei, constatarea.
Poftim? Adică el ia 100 de lei doar pentru că se uită ca să știe ce are de făcut? Evident că întâi trebuie să constați care-i hiba, apoi s-o repari. De ce să separi momentele astea? Cum ar fi să spună: uite, domnule poet, fiindcă scoateți niște tiraje de toată jalea, pentru dumneavostră voi repara centrala fără constatare. Și se apucă să înlocuiască piese la întâmplare. Sau cum? Te duci la medic și zici:
– Mă doare măseaua.
Iar doctorul, sărind peste constatare, că nu se bazează el pe spusele unui profan, începe să-ți pună piciorul în ghips. Și pe urmă tot urcă până la cap, reparând peste tot câte ceva.
Sau cum ar fi să corectez eu o carte, la editură, fără să mă uit întâi unde-s greșelile. O iau așa, de la un capăt, ca la prășit, și-i dau înainte punând sau tăind litere pe unde se nimerește până la ultima pagină? Mă doare capul numai când mă gândesc.
În fine, a constatat omul ce a constatat, de 100 de lei, nu de mai mult, a pus placa veche la loc – noroc că o păstrasem, că n-am știut unde se aruncă plăcile de bază, nici la hârtie, nici la metal, nici la plastic! – și a schimbat de data asta numai un senzor de căldură. Cică ăsta, senzorul, sesiza aiurea că s-a încins prea tare centrala și oprea focul, ca să nu explodeze comédia. O secundă oprea flacăra. Și o repornea. Suficient cât să vină apă rece pe țeavă, adică pe pielea mea. Serios, asta e o treabă tare neplăcută, ca și cum te-ar întrerupe cineva din când în când în timpul unei partide de sex.
Nu știu cum am ajuns la comparația asta. Constat că, vorbind despre centrala termică, dau în nostalgie, îmi amintesc de vremea când făceam așa ceva neîntrerupt. Nu în sensul de încontinuu, ci fără intervenții externe, fără întreruperi. Constat doar. Și mai constat că, pornind de la o centrală termică rablagită, poți ajunge să vorbești despre orice. Uite că eu pot să constat ceva fără să câștig 100 de lei. Dar eu nu-s meseriaș. Mai ales când vine vorba de sex.
A înlocuit senzorul, pac 250 de lei! Și a plecat. Dar după aceea animala făcea la fel! Cald-rece, rece-cald. Zici că jucam de unul singur jocul ăla sub duș, căutam ceva prin cadă și nu găseam. Iar l-am chemat pe meseriaș. I-am zis:
– Vă rog să nu mai constatați, vă spun eu ce are.
– Nu se poate, mi-a zis el calm. Nu ne putem baza pe poeți.
Ce să zic, în orice fel ar fi spus-o, avea dreptate.
– Parcă Platon a zis asta, nu? am întrebat nesigur pe mine. Că n-ar vrea să trăiască într-o cetate condusă de poeți.
– Bineînțeles, a răspuns meseriașul.
Ia te uită, domnule! Omul a citit! A constatat! Că el de câte ori constată, are o senzație de plăcere, nu ca mine, care de cele mai multe ori constat la modul frigid, fără furnicături, fără fluturi în stomac sau alte vrăjeli din astea.
A scos el niște aparate șmechere din diplomat și a început să măsoare tot felul de chestii la neastâmpărata mea centrală: voltajul, amperajul, puterea, noxele, curentul de aer, circuitele, pompa, termostatul, aia, aia. Nici nu știam că încap atâtea într-o cutie de tablă. Și cică a constatat că toate erau ok. Deci a scos senzorul nou, l-a pus la loc pe cel vechi. Și a început să se scarpine în cap.
Îmi luase 300 de lei, trei constatări, doar ca să ajungă să-și frece freza pe banii mei? Nu. Așa cugeta el: scărpinându-se în cap. Știți, stau neuronii tolăniți în supa lor cefalorahidiană, nici la bască nu-i doare, și când aud foșgăit de degete în tavan, adică în moalele capului, deodată se ridică toți strigând: hai, băieți, deșteptarea, să gândim un pic pentru boss, că-i la ananghie, să-i furnizăm ceva idei, că altfel nu prea ne deranjează, nici măcar la constatări, care-s numai de formă. Și brusc alimentat de freamătul chimic al neuronilor, meseriașul se luminează la față și zice:
– Ați fost plecat mai mult timp de-acasă?
M-am uitat lung la dânsul. Ce-o fi vrând ăsta de la mine? Na, să vezi că nu-i depanator, e hoț. Vrea să capete informații, chitește să-mi fure cărțile când n-oi fi acasă, adică la editură, mai ales „Dincolo de perete”, de Radu Părpăuță, și „Crimă la Petit Hôtel”, de Irina Munteanu, că pe ale mele nu se bate lumea. N-are meclă de spărgător, dar poate dă pontul cuiva: băieți, ăsta are multe cărți pe hol, haliți-i-le!; centrala lăsați-i-o, că e o rablă. Serios, nu glumesc. De la un meseriaș care-ți dă citate din Platon te poți aștepta să-ți șutească niște cărți, nu?
– Da, zic cu jumătate de gură, neînțelegând unde bate scărpinătorul, un pic, așa… am scăldat-o eu ca țăranul întrebat dacă are SIDA… Vreo săptămână.
– Hm… oftează el înțelept.
Și începe să demonteze iar centrala. Se uită pe ici, pe colo, ciocănește, pipăie, suflă, ascultă, până la urmă scoate țeava aia din perete, se holbează în ea și strigă victorios:
– Ahaaa! Am găsit, asta e! Domnule poet, cât ați fost plecat de-acasă, niște viespi și-au făcut cuib în evacuare. Ia uitați-vă aici – și-mi întinde burlanul să constat cu ochii mei –, nenorocitele au făcut un cuibușor, e cât un vârf de deget. E neterminat, fiindcă ați pornit centrala când v-ați întors și gazele de ardere, foarte fierbinți, le-au alungat. De asta face drăcia figuri.
Mă uitam la inginer – căci am văzut pe ecusonul lui că era inginer, nu vreun mecanic, lăcătuș sau vreun șăibar oarecare, ceea ce m-a mai și liniștit în privința lui Platon: ok, unii ingineri citesc, asta e! – ca la un artist de circ care-ți spune că-ți va scoate din fund, ție, moneda pe care, iată, o ține între degete. Și m-am și enervat, recunosc. Adică vii de trei ori la mine, mă frigi de 300 de lei doar pentru că te uiți la obiectul muncii, faci tot felul de măsurători complicate cu aparate din Star Trek, scoase din diplomat, nu dintr-o lădiță de scule, cum are instalatorul meu, dai telefoane la alți ingineri și te sfătuiești cu ei într-o păsărească tehnică absolut neinteligibilă, consulți scheme, faci calcule, alea-alea, și la sfârșit îmi spui că toată nebunia centralei se trage de fapt de la niște insecte? A dat viespea-n ea, e rea de viespe sau cum? Ce are?
– Iată, zice profesoral inginerul, arătându-mi iar burlanul, când gazele de ardere sunt împinse la exterior, întâmpină oarece rezistență din cauza acestei mici excrescențe. Acestei denivelări. Deci o infimă parte din gaze se întoarce în apartament sau nu este evacuată în timp util. Senzorul simte asta și atunci oprește flacăra, ca să nu se mai producă gaze prin ardere, să se întoarcă și să vă intoxice. Sistemul e făcut ca să vă protejeze. Evident, în secunda următoare, când senzorul nu mai simte rezistență pe tub, repornește flacăra. Și tot așa. Acum curăț totul și să vedeți că o să meargă perfect, perorează el zgâriind cu unghia lucrarea viespilor.
Am rămas înmărmurit. Ia uite, domnule, ce problemă surprinzătoare, ce rezolvare incredibilă! Eram căzut ca într-o râpă între perplexitate și admirație, mă uitam ca prostul la meseriaș. Și m-am auzit exclamând din râpa aia:
– Asta da constatare! Bravo!
Și i-am mai băgat 100 de lei în buzunar, așa, de la mine. De pe bancnota rămasă cu un colț afară, Caragiale se uita la mine ca la un fraier. Și chiar eram un fraier. N-aveam studii tehnice superioare ca să răzuiesc singur un boț de vegetale mestecate și regurgitate de niște viespi.
Pe moment nu m-am gândit că plătisem 400 de lei și pierdusem trei zile – că omul venea pe la amiază și n-apucam să fac nimic nici înainte, nici după – doar ca să radă unul cu unghia voma unor insecte. Eram bucuros că mergea centrala strună, apa caldă era caldă până la capăt, nu-mi stătea gândul la deconturi. Duduia bătrâna mea centrală când începea să-mi fiarbă apă pentru duș, îmi venea s-o pup, ceea ce, recunosc, am și făcut-o de câteva ori, la început, după ce am scăpat de coșmarul dușului intermitent. Pe termostat o pupam. Aproape pervers.
Vreo doi ani a mers fără probleme, și-a făcut treaba perfect, când deodată a început iar să joace alba-neagra cu mine, adică recea-calda. Și tot așa, taman când venea frigul. Dădea aceleași erori, întâi 2, scurt, apoi 11, cu pâlpâiri. Adică 112, dacă citești de la capăt. Doamne ferește! Nici n-am mai sunat la firmă, m-am apucat singur s-o curăț pe nară. Nu mai era un cub de viespi, ci niște praf pietrificat, ajuns acolo probabil în timpul furtunii recente, mai ales că la ultima reparație picase protecția de la capătul de afară. Am spălat burlanul, l-am pus la loc, gata treaba, meserie! Iar mergea centrala ca una nou-nouță, nici nu ziceai că trecuse hăt de 10 ani, timp în care nu i-am schimbat nicio piesă. Doar i-am scos câteva și i le-am pus la loc..
Și a tot mers până anul trecut, prin decembrie. Iar i-am scos burlanul, iar l-am curățat. Însă de data asta nu mai era acolo buba. M-am spălat vreo lună cum am putut, din bucăți, că de sărbători nu prea vin meseriașii să repare ceva sau măcar să constate, și am tot amânat până acum, în ianuarie.
Azi, sătul de dușuri bezmetice, ca la nebuni, am sunat la service. M-a preluat o voce feminină. Putea fi un robot, o roboțică, dar mi-am dat imediat seama că e o ființă umană – îmi vine să spun „la celălalt capăt al firului”, dar vorbeam de pe mobil. Încerc să-i explic ființei în ce fel se comportă centrala mea, i-am zis și codurile de eroare, și despre posibila problemă la ventilator, și despre vreo construcție neautorizată în interiorul centralei – nu și al burlanului, pe care îl curățasem cu mâinile mele.
– Nu e nevoie să-mi spuneți ce are centrala, va veni mâine un angajat de-al nostru și va vedea. Costă 150 de lei constatarea. Și apoi mai plătiți manopera și piesele de schimb, depinde de problemă.
– Asta e, mă resemnez eu, auzind suma, dispus să vând și pielea de pe mine, numai să-mi repar centrala. De altfel, ce să mai fac cu pielea mea, dacă n-o pot spăla ca lumea? Un jeg de piele! O mizerie!
– Dați-mi adresa, miaună ființa umană de la celălalt capăt al neantului.
– Prelungirea Ghencea… încep eu să dictez, iar ea țăcănește la taste, notează în computer. Numărul 53… lungesc eu zisa, ca să-i dau timp să scrie… la parteeer…
Și în timp ce secretara bate la computer, eu, bucuros că voi repara hodoroaga aia de centrală, încep să fredonez ușor, abia șoptit, după ce am zis că stau la parter: „Casa cu plopi, strada Speranței, la parteeer”…
– Poftim? tresare femeia. Ați zis Prelungirea Ghencea.
– Da, Ghencea,
– Păi e Ghencea sau Speranței?
– Ghencea, doamnă.
– Dar ați zis și Speranței.
– A, nu, doar că eram bucuros și am cântat un vers… Nu știți cântecul? „Să-i amintiți, vă rog, frumos, adresa mea/ Când vă-ntâlniți cu fericirea, / Casa cu plopi, strada Speranței, la parter/ O mai aștept și mai sper”.
– Nu, nu-l știu. Pare mișto. Cine-l cântă, Smiley?
– Nuuu! N-are Smiley față de așa ceva. Corina Chiriac.
– Cine e Corina Chiriac?
– Vai, cum se poate să nu știți de Corina Chiriac?!!! O mare cântăreață. Are și emisune la B1 TV sau la Kanal D… sau la Național TV…
– Nu știu, că nu mă uit la televizor.
– Nu pot să cred că n-ați auzit de Corina Chiriac!
– N-am auzit. Poate era pe vremea bunicii. Deci rămâne Prelungirea Ghencea, da?
Brusc m-am întristat.
– Da, rămâne Ghencea, tăiați Speranța, am spus cu vocea gâtuită de amărăciune, parcă nișe viespi și-ar fi făcut cuib în gâtul meu.
Mi-am dat seama deodată cât de bătrân sunt. Și eu, și centrala mea. Vine mâine meseriașul și o face ca nouă. Doar pe ea.
Epilog:
Epilog:
A venit meseriașul. I-am făcut anamneza centralei. S-a dus din prima unde credea el că e problema. În timp ce șurubărea, mi-a spus că am o centrală fiabilă, merge și 30 de ani cu piesele originale. În cele din urmă a dat verdictul: centrala mea are hernie! A scos o garnitură care, veche de 13 ani fiind, s-a lățit cumva, a ieșit un pic în afară și marginile alea obturau puțin tubul de evacuare de la ventilator.
– Și acum trebuie o garnitură nouă, nu? Se mai găsește?
– Nu trebuie. Pur și simplu o scoatem de tot. Am constatat că la centralele astea, Eolo Star, garnitura asta mai mult încurcă.
– Deci în loc să-i puneți o piesă, îi scoateți una?
– Da. Merge și așa.
Și într-adevăr merge și așa. Duduie centrala. Am fost prima oară de acord cu acest blestemat „merge și așa”, tipic românesc.
Meseriașul mi-a cerut bani doar pentru constatare. Bucuros că mi-a rezolvat atât de repede problema, i-am dat un mic bacșiș, plus o carte, că părea genul care nu se sperie de asemenea obiecte. Am rămas însă cu un mic regret: de-acum n-o să mă mai pot lăuda că bătrâna mea centrală merge cu toate piesele originale. Nu cu toate, ci cu una mai puțin.
1 comments
si iar radem cu nodul in gat…