Dreptul la propria imagine

Ani de zile nu mi-am bătut capul cu dreptul la imagine: cum pot să mi-l apăr și cum să nu-l încalc pe al altora. Lucrurile erau simple: făceai o poză și o publicai. Până când un cioban mi-a atras atenția asupra acestui drept fundamental.

Eram pe muntele Șăștina-Bărăsău, din Harghita, mă documentam pentru un reportaj despre cea mai modernă stână din România, făcută pe bani europeni. La stâna aia, în sălbăticie, se sfârșea domnia milenară a păduchilor și a bălegarului, începea epoca oieritului aseptic.

Îmi cumpărasem de curând o cameră video pentru începători nehotărâți, ieftină, din aia de ținut în pumn, un fel de șaorma cu lentilă, și devenisem din prima zi sclavul ei. Întâi: fiindcă-mi plăcea să mă joc, s-o descopăr; apoi: fiindcă, neștiind în ce mă bag, am luat-o cu un card de credit Cetelem, ani de zile am plătit rate, comisioane, dobânzi, taxe, asigurări. Un credit ce se alimenta din propria împuținare, ceva ce părea să nu se mai termine. Acum camera a devenit așa de prețioasă, încât nici nu mai contează că are o rezoluție de doar câțiva kilobiți. Obțin rezultate mai bune filmând cu un borcan, dar o păstrez totuși, în semn de cinstire a bătăliei mele cu cardul de credit.

Așadar, urcam pe munte spre stână. M-am oprit să-mi mai trag sufletul, că era mai greu să-l împing la deal. Am scos camera ca să mai butonez, să mai învăț câte ceva. Era liniște, se auzea cum sfârâie hard-diskul în burta camerei. Ciuguleam, cadru cu cadru, frumusețea tragică a ultimilor copaci rămași netăiați pe coastă. Eram doar eu și muntele, cerul deasupra și șoferul mai la vale, vrăjit și el de peisaj.

Deodată, în timp ce trăgeam pădurea mai spre mine, apăsând pe zoom, am văzut cum crește pe LCD o lighioană ciudată. Stătea la pândă în tufiș, sprijinită în coadă. O coadă scurtă și groasă, ca de castor. Dar nu era castor.

După câteva secunde și-a lepădat coada în iarbă ca o șopârlă. Dar nu era șopârlă.

Apoi a început să molfăie un smoc de iarbă, ca un cal, dar nu era cal.

Nu distingeam bine ce era acolo. Am apropiat mai mult. Și atunci mi-am dat seama că fusesem martor la o defecare mioritică! Animalul era un om care îngrășa tufișul. Un român, frate cu codrul.

S-a ridicat să-și lege brăcinarii și m-a văzut. A pornit ca din pușcă spre mine cu pantalonii într-o mână, cu bâta în cealaltă. Venea val-vârtej și striga:

‒ De ce mă filmezi, bă? Mi-ai cerut acordul? Cine ți-a dat voie să îmi folosești imaginea?

M-au surprins la el neologismele și agerimea vederii. Își dăduse seama dintr-o ochire, de la 50 de metri, că țin în palmă o cameră video cât o săpunieră. Mi-am dat și eu seama, tot de la 50 de metri, că părea familiarizat mai mult cu aparatura video decât decât cu săpunul. Dar nu era momentul să mă minunez de de aceste discrepanțe.  Ciobanul făcea găuri în cer cu bâta, așa de furios o agita, urla întruna că de ce-l filmez, cine mi-a permis?

‒ Păi… cui să-i cer voie? Nici nu te-am văzut, domnule! Eu filmam patria, iar dumneata erai acolo, murdăreai flora… Și mi-ai apărut în obiectiv!

‒ Ce floră, bă? Ce… Ia dă să văd ce ai filmat! Șterge imediat tot! Erase! Că am dreptul la imagine!

Primul impuls a fost să-i spun că am și eu drepturi de proprietate intelectuală, na!, de ce să șterg ce am filmat? Dar mi s-a părut nepotrivit să intru într-o polemică de idei și de principii, în vârful muntelui, cu un preopinent mânios ce se baza pe un argument de frasin, cu măciulie.

‒ Șterge, că-ți sparg aparatul cu boata!

‒ Dar ce boată frumoasă ai! E ornamentată în stil tradițional cu motive florale, geometrice și zoomorfe. Este de o excepțională valoare artistică și etnografică ‒ am încercat eu să-l îmbunez; dar el, nu și nu, să șterg filmul, altfel îmi face camera praf, ca în străvechea doină ciobănească:

Din codru rup o rămurea
Să sparg o cmaeră cu ea.
Da’ pot și codrul tot să-l rup,
Că procurorul îmi dă N.U.P.
Și n-am cum să ajung la zdup
Cu-așa ceva.

Am zis:

‒ Bine, domnule, șterg filmarea, dar nu pentru că insiști dumneata, ci pentru că, din păcate, nu are nicio valoare artistică.

Menu – Erase – Erase selected – Sure? – Yes.

‒ Așa! Că dacă nu, îți sparg aparatul și te dau și-n judecată!

Amenințarea cu procesul m-a îngrijorat. Îndepărtându-mă de cioban, am început să-mi fac fel de fel de gânduri, să întorc problema pe toate părțile.

Muntele ăsta e un loc public? Am voie să filmez aici? Nu știu nici dacă există vreo lege, eventual una scrisă pe înțelesul meu, care să reglementeze cum e cu filmatul, fotografiatul în locurile publice, cine și pe cine are dreptul să filmeze și cum pot fi folosite imaginile respective – filme sau fotografii. Dar și portrete, caricaturi, crochiuri, în cazul în care prefer să imortalizez cu creionul pe hârtie fragmente din realitate, pentru că și acestea preiau imaginea unei proprietăți sau a figurii cuiva. Știu de o decizie a CNA, 80/2002, dar aia e pentru radio și televiziune. Eu lucrez la un ziar. Nu există un Consiliu Național al Ziarelor care să fi emis o normă cu valoare de lege. Dar dacă n-aș fi nici ziarist, ci un simplu turist?

În decizia CNA, la art. 15. 1, zice că „orice persoană are dreptul la respectarea intimității în momente dificile, precum o pierdere ireparabilă sau o nenorocire“.

În mod vădit eu i-am încălcat intimitatea ciobanului. Dar nu știam despre prezența lui în tufiș, nu am avut intenția să-l filmez. La fel de evident e că l-am surprins într-un moment dificil, omul e constipat, vai de el! Prezintă fapta lui interes public? Poate doar pentru o anumită categorie de persoane. Dreptul persoanei la propria imagine se referă la imaginea sa în tot, sau anumite părți nu cad sub incidența legii? Fiindcă mie nu mi se pare, îmi ziceam, că posteriorul ciobanului este imaginea lui, că îl reprezintă. Mai curând bâta îl reprezintă. Bun, am filmat. Dar una e să filmezi, alta e să folosești imaginea. Oricum n-aș fi păstrat-o. Nu are încărcătură informațională. Ar putea fi salvată, la limită, de niște conotații economice, de exemplu: efectivele de ovine se reduc de la an la an și, iată, ciobanii noștri, rămași fără turme, își scot hemoroizii la păscut. Dar e prea vulgar! E interzis să filmezi o persoană fără acordul ei, sau caracterul ilicit se referă doar la publicarea imaginii fară acordul persoanei? Dacă n-aș fi pe munte, ci pe o stradă în București? Încerc să filmez un melc târându-se pe lângă un minister și o mulțime de trecători îmi intră în cadru. Trebuie să obțin acordul fiecărui trecător? Să opresc circulația?

Cu cât mă adânceam în alegații, cu atât înțelegeam mai puțin din situația în care mă aflam.

Nedumerirea mea a sporit la întoarcerea în București.

Voiam să scriu un reportaj despre capodoperele de sculptură din cimitire. Mă plimbam pe aleile cimitirului „Reînvierea“ (o denumire care poate induce în eroare), aflat peste drum de redacție. Uitându-mă după opere de artă, nici nu mi-am dat seama când am nimerit în toiul unei înmormântări. Mortul stătea întins pe năsălie. În jurul lui, zeci de oameni tropăiau și chiuiau printre morminte. O stație de amplificare monstruoasă urla de scula morții din somn (poate că „Reînvierea“ e totuși un nume potrivit…). Două cădelnițe uriașe, numite popular „grătare“, împrăștiau peste îndurerata adunare fum de mangal și miros de mici. O masă uriașă stătea să se rupă sub purcei și pui fripți. Psalmiștii cântau din gură și din instrumente electrice. Un preot în veșminte civile, dat cu unsoare pe cap, ținea o predică la microfon: „Pentru fratele Vali, ieșit special din pârnaie pentru acest trist eveniment, melodia următoare!“. Unul se cocoțase pe un jeep și zvârlea cu bani în mulțime, pomană de sufletul mortului.

N-am rezistat tentației și am ridicat aparatul de fotografiat la ochi. N-am apucat să încadrez, că finanțistul de pe jeep a început să țipe la mine:

‒ Bhăi, cine ești, bhăi? De ce phozezi aici? Cine ți-a phermis? Ai achordul nostru?

Imediat au sărit pe mine ciocli și bocitoare, mi-au smuls camera foto de la gât. Cică n-am voie să pozez acolo, e o înmormântare privată. (Deci înmormântare era!)

‒ Dar n-am pozat nimic! am strigat. Verificați!

Nici nu s-au uitat. Camera a dispărut în buzunarul unui cetățean cu imaginea lezată la propriu, avea o tăietură de cuțit pe față. Doi găligani îndoliați m-au luat pe sus și m-au zvârlit afară din cimitir.

La poartă erau vreo zece malaci de la o firmă de pază și tot pe atâția polițiști locali. Nu m-a băgat niciunul în seamă. Nu ei făceau ordinea acolo.

M-am întors la redacție, am făcut rost imediat de numărul directorului  la Administrația Cimitirelor. Popa îl chema, predestinat. M-am prezentat, ziaristu’ lu’ Pește, i-am spus ce balamuc e acolo, că rudele defunctului au ocupat cimitirul și nu mai dau voie și altora să intre ca să aprindă o lumânare la căpătâiul celor dragi – da, chiar așa i-am zis, știu că funcționarii sunt sensibili la formule din astea lemmnoase – , că am fost tâlhărit, iar oamenii de ordine și toți angajații cimitirului sunt de partea tâlharilor, fac sluj în fața lor. Mi-a zis, încurcat, că nu e voie să fotografiez în cimitir, îmi trebuie aprobare de la Administrație. Chiar nu știam asta. Cimitirul nu e al comunității? E obiectiv militar,  sau ce?

‒ Bine, o să vă trimit o cerere cu ștampila redacției… ca să- mi termin totuși documentarea. Dar până atunci cum rămâne cu tâlhăria, cu camera foto?

A zis că încearcă el să rezolve cumva… Simțeam că-i tremurau izmenele de frică și lui ca și poliiștilor de la poarta cimitirului.

După o oră m-a sunat directorul: du-te și-ți ia aparatul de la administratorul cimitirului. Îndoliații erau în birou, tolăniți pe scaune, iar administratorul stătea în picioare și le aprindea țigările. În urma mea, unul musculos și tatuat a blocat ușa cu pieptul lui aurit.

‒ Deci ești ziarist, bhă? ‒ m-a luat în primire domnul care zvârlea cu bani de pe jeep. De la ce ziar? Cine the-a thrimis aici? De ce phozezi?

Eram sechestrat și interogat de niște persoane private, în cimitir, domeniu public, iar polițiștii și angajații Primăriei asistau la scenă muți și nemișcați, numai nu se ploconeau în genunchi. N-aveam de la cine aștepta ajutor. Rușine!  Am tăcut și am înghițit. Nu voiam decât să-mi recuperez inestimabila cameră video. Mi-au dat-o după câteva minute de înjurături, grohăieli, sfârcâieli. Cardul era gol. Nu făcusem nicio poză la nunta lor, înmormântare, ce-o fi fost. De ce îmi șterseseră tot de pe card?

‒ Ch-așa vrea mușchii mei! Am dhreptul la imagine! mi-a răspuns acea persoană, acel cetățean, acel domn, acel bărbat, că altfel nu pot să-i zic, care ținea cimitirul sub talpă, cu vii și cu morți. O fi avut el dreptul la imagine, dar nu și asupra imaginilor mele, pozele din cimitir. Or, mi le ștersese pe toate. Era evident o interpretare abuzivă a dreptului la imagine.

Când am filmat în cimitrul „Sfânta Vineri“ pentru documentarul „Maria Lătărețu. Ultimul cântec, ultima zi“, imediat au apărut antifilmicii, drept-la-imaginiștii, și m-au săltat. N-a contat că filmam doar la mormântul cântăreței și că eram însoțit de fiul ei, cel care deținea locul de veci și-l îngrijea. Încălcasem dreptul la imagine al unor persoane care nu apăreau în imagine.

Iar jeep, iar zornăit de lanțuri de aur, iar confiscarea aparatului. Am sunat la redacție, redactorul-șef Valentin Zaschievici a început să dea telefoane pe la Primărie, pe la Poliție, pe la prieteni. L-am sunat și pe un senator de Botoșani, prieten de-al meu, i-am spus că mi s-au confiscat o cameră video și un aparat foto în timp ce filmam o proprietate privată în prezența și cu acordul proprietarului. Senatorul, un pic mahmur după o nuntă, și bucuros să mă audă, a zis că face scandal, sună la ambasada Americii. Era cât pe ce să izbucnească un scandal diplomatic, când o băbuță, vecină de-a mea din Militari, a trecut pe lângă mine. M-a văzut cătrănit, flancat de doi, (doi și-atât), m-a întrebat ce-am pățit.

‒ Mamă Aurica, adică îl cunoști pe ăsta? ‒ au întrebat paznicii mei și ai drepturilor fundamentale ale omului.

‒ Cum să nu? ‒ a zis bătrânica. E vecinul meu, un domn tare de treabă, foarte politicos, toată ziua merge cu bicicleta și face poze prin oraș, e cu întreținerea la zi.

‒ Daaa? ‒ s-au mirat lung gealații. Ne scuzi, mamă…

Mama Aurica mi s-a părut mai tare decât ambasadorul Americii!

Mi-au dat sculele înapoi, m-au lăsat să filmez, sub supraveghere, doar la mormântul Mariei Lătărețu, ca să nu încalc cu voie sau fără de voie dreptul la imagine al altor morți. Pentru că în lege, unde se vorbește de dreptul persoanei la propria imagine, nu se precizează dacă e vorba de o persoană care este sau una care nu mai este ‒ cum ar spune Vanghelie.

Am observat că toate cimitirele din București în care am fotografiat după aceea, cu aprobări în regulă, erau luate în stăpânire de asemenea cetățeni, că altfel nu le pot spune, cu niște păreri dezastruos de originale despre dreptul la imagine.

Nici armata nu e mai instruită la capitolul ăsta. Doi caporali au alergat după bicicleta mea până aproape să le crape bojocii când am trecut prin fața unității militare cu aparatul foto la gât.

Eram pe Șoseaua Antiaeriană, la marginea Bucureștiului, o zonă cu multe cazărmi, una lângă alta, multe rămase pustii după desființarea valizelor de lemn. Nici n-aveam de gând să fotografiez ceva, doar treceam pe acolo, dar am fost somat să opresc, apoi să șterg pozele de pe card. Poze mai vechi, fără nicio legătură cu cazărmile goale.

Cu armata nu te poți pune. Nu pentru că e puternică, ci pentru că nu ai cu cine te înțelege. Când însuși ministrul Apărării e bătut în cap, cuiul se duce în jos, trece prin toți, până la caporal. I-am arătat căprarului pozele pe display să vadă că nu am fotografiat vreo unitate. Dar dacă am pus pozele în alt folder? Dacă sunt ascunse pe card? Că cu aparatura asta modernă nu te poți pune.

Când mi-a zis de aparatură modernă mi-am adus aminte că am în rucsac o hartă a zonei, cu imagini din satelit. O printasem de pe Google ca să mă orientez până pe o străduță din Rahova. I-am arătat harta și i-am zis cât de penibilă e vigilența lor față de un biet biciclist cu un aparat foto la gât, altminteri sculă ieftină, când satelitul îi urmărește din cer și le fotografiază toate cazărmile, le numără și fasolea din cazan. Cu cine să vorbești? N-am văzut semnul cu fotografiatul interzis? Am văzut eu un semn cu un aparat foto tăiat cu un X roșu, dar era o sculă veche, cu burduf, nu semăna deloc cu Fuji al meu. Dar în primul rând nu am fotografiat! E interzis să faci poze, nu să ai aparat.

‒ Da, dar, ca să ne asigurăm, hai să ștergem pozele.

Și mi le-au șters. I-am așteptat o oră la poartă până s-au întors cu aparatul. Era foarte complicat, trebuia să apeși pe Delete.

Dar în Gara de Nord de ce să nu poți filma? Ești turist, vii cu trenul în București ca să explorezi grădină Carpaților și, când pui piciorul pe peron, îți faci o poză cu gașca, de amintire. Trebuie să fie o gașcă destul de numeroasă și de combativă, altfel apar niște agenți de ordine – ridicoli în ținutele lor de luptă sofisticate, înarmați cu câte un spray micuț, ca alea de parfumat gura – și îți acoperă obiectivul cu mâna ori îi iau aparatul.

Așa am pățit când am filmat câteva minute pentru un filmuleț din seria „Momente și spițe“. Nu e voie! A trebuit să iau aprobare de la Ministerul Transporturilor ca să filmez în Gara de Nord. Câteva zile a durat tot frecușul birocratic, până am putut apăsa pe REC. M-a chemat șeful gării la el în birou, a mai cerut o confirmare telefonică de la minister, deși aveam hârtie ștampilată, a trebuit să-i explic de-a fir a păr ce anume filmez, de ce, pentru cine. După toate astea m-a dat pe mâna unui luptător cu spray, care nu s-a dezlipit de mine nicio clipă, ca să nu filmez ce nu trebuie. Dar nu știa nici el ce nu trebuie să filmez. Și mi se mai și băga mereu în cadru, ba a început să le pună și el întrebări călătorilor pe care îi intervievam.

Asta e! Românul nu suportă să fie filmat. Nu știu ce are de ascuns.  Din fundul pământului, de la capătul lumii de-ar fi, de la înălțimea teancului de diplome universitare ori din văgăuna ignoranței lucii, sare de fund în sus când te faci cu camera spre el. Obiectivul e nară de pușcă. Omul se enervează. Îți dă în cap cu ce apucă, îți sfarmă aparatul cu dinții. Nimic nu a deprins românul mai cu temei din democrația asta decât ideea de drept al său la imagine.

În cimitir, pe stradă, în piață, când scoți camera, sar toți ca arși. Că de ce pozezi? De ce filmezi? Totul e un secret în țara asta. Figurile de pe stradă, clădirile, frunzele, maidanezii, stâpii, cablurile, bordurile, gropile din asfalt. Orice ai vrea să fotografiezi, îți trebuie acordul persoanei, aprobarea autorităților ‒ chiar al marilor puteri străine, în caz că nu intervine mama Aurica.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!