Mamă, nu mai știu dacă pașii mei mă duc undeva
și nu încetez totuși să merg, sunt o rază
ieșită din tine, dintr-un țipăt cât o planetă,
și străbat lumea până când
ochii unui orb mă vor înghiți fără milă.
Mă-ntorc la tine, ca tine însângerat,
cu genunchii zdreliți de atâtea cărări
neștiute pe care am mers fără tine.
Naște-mă din nou, dacă poți, mic cât un suspin,
măcar pentru o clipă să mă lipești
de inima ta, unde durerile nu ajungeau
și timpul nu avea colți.
Și fă din brațele tale din nou
cuibul în care numai eu așteptam
să-mi aduci cuvinte pe buze.
Acolo îmi arătai infinitul,
acolo îmi adăugai margini.
Știu, știu, înapoi nu se mai poate,
merg prin lume ca un cântec
mai departe, mai departe,
mai încet, tot mai încet,
până va rămâne doar liniștea,
până se vor mai vedea numai
brațele tale ridicate în aer
și gura ta însângerată înflorind.
La capăt mă voi opri, atârnat de un sunet,
să mă mai nasc și singur o dată
din tot ce n-ai fost.
8 martie 2025
1 comments
Superbă, mișcătoare, plină de talent!