Am un mic compartiment de anticariat pe site-ul editurii. Cărți mai vechi din biblioteca mea sau primite de la prieteni. Pregătind azi câteva pentru site, am dat peste „Civilizația la răscruce”, o antologie coordonată de Radovan Richta. Îmi amintesc că mi-a adus-o pedagogul George Mihuță, fost deținut politic, când eram în spital la Botoșani, în 1985, cu o pneumonie severă, căpătată în internat, unde în acea iarnă crăpaseră caloriferele. Și eu eram acolo, în salonul rece, ăla care respira greu și devora cartea. Chiar am devorat-o. Apoi a rămas la mine, ca atâtea altele pe care mi le dădea domnul Mihuță să le citesc sau de tot, eu neavând atunci bani să cumpăr cărți (acum am și de vândut).
Cartea era o încercare de reșapare a marxismului, să se scoată totuși ceva bun din el, în limita posibilităților. Adică: dacă nu putem scăpa de chestia asta, de marxism, atunci să vedem în ce fel o putem folosi cel mai bine, pe unde mai putem repara câte ceva fără să ne sară în cap apărătorii fanatici ai teoriei originale. Desigur, sociologii, economiștii, filosofii cehoslovaci coordonați de Richta spuneau în subtext, nu declarativ. Se înțelegea totuși clar, chiar și cu mintea unui elev de 17 ani, faptul că birocrația și lipsa de libertate din societățile închise, cum era cea comunistă, frânează potențialul revoluției științifico-tehnice.
Citeam atunci, cu uimirea vârstei, cum niște comuniști din Cehia – aveam și noi destui, dar nu ca ai lor, nu atât de vizionari și curajoși – atrăgeau atenția că revoluția tehnologică va forța limitele marxismului, fiind nevoie să se schimbe radical structura producției, a proprietății, că se va muta accentul de pe munca fizică și de pe industriile grele (exact în perioada când noi umpleam țara de combinate!) pe munca intelectuală, pe creativitate (și vedem că se întâmplă asta acum cu IT-ul și nu numai).
De exemplu, dacă un sărac din Vaslui are acasă doar un calculator și e dotat cu minte brici, neatinsă de drone rusești, el poate pune la punct, să zicem, o aplicație cu care se îmbogățește. Sau măcar iese din condiția lui de sărac. Acum toți avem un laptop sau un telefon cu care putem face minuni. Cu o idee bună, aplicată într-un garaj, poți cuceri lumea. S-a întâmplat deja. Asta, la scară mare, poate să modifice sistemul de proprietate asupra mijloacelor de producție, baza marxismului, fiind ceva ce tot mai mulți își permit; nu e nevoie să posezi o fabrică sau un lanț de magazine ca să nu mai fii sărac lipit pământului, să ai măcar un trai decent. Astfel se modifică raporturile dintre clase (în viziunea marxistă), dintre centru și periferii (noi încă ne menținem centralizați), dintre Est și Vest – adică exact ceea la ce asistăm acum.
Cehii o spuneau din anii ’60, când a apărut cartea la ei, și când la noi încă mai gemeau pușcăriile de intelectuali, exact cei care ar fi trebuit să ne ducă înainte pe valul tehnologiei. Asta e, am mizat pe brațele tari ale muncitorimii, care producea oțel scump și prost, și pe ale țărănimii, care menținea mai mult de formă o agricultură incapabilă să hrănească populația. E drept că se și exporta cam tot de pe tarlale, dar asta e altă poveste, oricum eram la coada Europei cu agricultura (vedeți în „Economie, corupţie și politică în România lui Nicolae Ceaușescu”, de Cosmin Popa, tipul ăsta genial, apărută la editura Corint). Atunci, ca și acum. Noi munceam, nu gândeam. Am mizat pe maiștri, nu pe ingineri. Pe activiști, nu pe gânditori. Se cerea și un alt tip de educație, adaptată epocii tehnologice, cultura și cercetarea trebuiau puse în centrul strategiilor de dezvoltare, dar noi ce-am făcut? Am dat lumii un savant de renume mondial, cu lucrări de chimie scrise de alții, am pus cercetarea „la normă”, urmând ca după revoluție s-o sugrumăm total și să creăm o clasă de doctori în orice, cu doctorate cumpărate de la colț.
Dar să revin. Dând eu peste cartea lui Richta astăzi, în timp ce îmi alimentam anticariatul virtual, m-am gândit că, într-un fel, fac exact ceea ce spuneau cehii că se va întâmpla, și asta încă de prin ’60, când eu nici nu mă născusem. Practic, ce făceam? Încercam să ies din foame cu un calculator și cu niște cărți – mai vechi, de-ale altora, sau mai noi, câteva scrise chiar de mine –, muncind de acasă. Oricât de prost merg vânzările de carte, că doar suntem în România, oricum o duc mai bine decât atunci când eram salariat la patron, ca ziarist, și incomparabil față de perioada comunistă, când predam limba română unor elevi dezinteresați, ca să nu spun altfel, pe care nu aveam voie să-i las corigenți, sau încărcam vagoane în silozul din Botoșani. Deci am schimbat raporturile de muncă, sunt acum propriul meu patron, fiind unic proprietar al mijloacelor de producție (calculatorul) și beneficiar deplin de pe urma producției (cărțile). Ca să închid triunghiul marxist: mijloc de producție-produs-piață, doar de piață mai mare aș avea nevoie, sper să rezolv și asta.
Mă mai gândeam, răsfoind cartea lui Richta, că cehii (mă rog, cehoslovacii) au pus bazele ieșirii din comunism încă din acei ani tulburi, când noi ne omoram intelectualii în pușcării. Cu bâta. „La cap, la cap!”, cum zice Paul Goma în „Patimile după Pitești”. Au apărut atunci gânditori reformiști ca Radovan Richta sau, chiar înaintea lui, Karel Kosik, cu a sa „dialectică a concretului”, despre care Vladimir Tismăneanu spunea undeva că, din păcate, „a dispărut sub șenilele tancurilor Pactului de la Varșovia”.
Se pregătise totuși terenul, gospodărește, pentru Primăvara de la Praga. La ei, primăvară. La noi, iarnă grea, iarnă fimbul. Atunci tot intelectualii au fost în față.
Apoi a venit momentul Carta 77. Încă o ruptură în gândirea compactă, totalitară, încă o treaptă spre libertate. Punct de răscruce marcat tot de intelectuali. La ei. Dacă la noi n-ar fi fost Paul Goma, acest moment ar fi trecut neobservat.
Iar la căderea comunismului, la Revoluția de catifea, cine erau cei care au „emanat” din rândurile poporului? Tot intelectuali. Economiști, filozofi, scriitori, politiceni „de meserie”, ca Martin Palous sau Vaclav Benda, dar bine întemeiați teoretic. Numai dacă tragem o repede ochire asupra celor trei momente cruciale, constatăm că întotdeauna, de-a lungul a peste 30 de ani de fierbere anticomunistă, mocnită sau în clocot, forța catalitică au constituit-o mereu intelectualii: Dubcek, Kosik, Richta, apoi filozoful Jan Patočka, mort la interogatoriu, devenit simbol moral al opoziției, Jiri Hajek, Václav Benda, Jiří Němec, prozatorii Ivan Klíma sau Ludvík Vaculík, autorul celebrului manifest „Două mii de cuvinte”, text-program al reformiștilor de la 1968. Ce să mai spunem de Milan Kundera sau Vaclav Havel, atât de cunoscuți? E celebră polemica lor asupra semnificațiilor Primăverii de la Praga. Sau uriașii Pavel Kohout și Bohumil Hrabal. Bine, Hrabal nu a făcut-o direct, nu a semnat Carta ’77, dar opera lui a circulat în samnizdat șia întreținut spiritul de nesupunere. De unde au avut cehii să scoată o asemenea elită? Zici că umbli prin politica lor ca printr-o bibliotecă.
Cehii eu „emanat” la președinție, după căderea comunismului, un anticomunist, un intelectual de talie europeană, Vaclav Havel. A condus Cehoslovacia 2 ani, apoi Cehia încă 10. Și unde e Cehia acum? Și unde e România acum? Că noi ne-am ciomăgit intelectualii în ianuarie 1990, apoi la mineriada din 1991. Am pus în fruntea statului un comunist împuțit, Ion Iliescu, cel care le reproșa siniștrilor soți Ceaușescu că „au întinat nobilele idealuri ale comunismului”. Care a stat 5 ani la ruși (și „Nu poate gândi ca Bush”), nu 5 ani în pușcărie politică, precum Havel. Și în loc de Dubcek, am ieșit cu un dinozaur stalinist, Alexandru Bârlădeanu, și cu Silviu Brucan, altă fosilă vie, ambii cu operă economică și de gândire ce n-a depășit bariera Vergului, nicidecum să capete recunoașterea și respectul lumii civilizate, cum s-a întâmplat în cazul cehilor. Le-am dat repede funcții mari pe la ministere scriitorilor pupincuriști ca Mihai Ungheanu sau Nicolae Dan Fruntelată, zis Frunteplată. Și măcar de-ar fi fost scriitori pe sfert ca Milan Kundera sau Vaclav Havel, dar ei n-au fost decât niște scribi jalnici care și-au pus bruma de talent în slujba celei mai odioase dictaturi din Estul european.
Scriu aceste rânduri, aparent incoerente, plecând de la o carte veche pe care vreau să o vând, astăzi, 1 Decembrie, de ziua României. Cu gândul că îi doresc țării mele să facă un efort decisiv, asemenea cuiva care se îneacă, să iasă din valurile prostiei, fiindcă ăsta mi se pare cea mai mare amenințare: prostia. Da, suntem din ce în ce mai proști, frați români! Mai necitiți, mai inculți, mai chiori, mai maneliști, mai creduli, mai retrograzi, mai primitivi, mai hoți (specializați în a ne șuti propria căciulă), mai prefăcuți, mai închipuiți – fiindcă mutăm în imaginație tot ce nu putem realiza, ne credem daci, sfinți, geniali, generoși etc.
Am fost mereu disprețuitori cu inteligența și am îmbrățișat prostia cu un fel de milă creștinească. Și când s-a ridicat cineva mai deștept dintre noi, i-am dat la cap. Ca să nu ne arate, prin superba lui înălțare, cât de jos suntem noi. Dacă nu vom găsi resurse să lăsăm viitorul pe mâna celor învățați, cum au făcut cehii, nu vom ieși din marasm. Nu să-i punem în funcții de conducere, că treaba lor a alta, aceea de a ne lumina, ci de a le reda importanța cuvenită în societate. Dar intelectuali autentici, oameni realmente învățați, nu filfizoni școliți la universității cu anvergură de chioșc, cu cărți scrise de alții prin pușcării și cu doctorate cumpărate cu produse agricole. Cu ciolaci, dăncile sau moșteni nu ajungem nicăieri. Ne-am săturat de proști! Gândirea trebuie repusă în drepturi, iar mușchii lăsați să se mai relaxeze. În era tehnologiei nu mai merge cu heirup! Ziua de mâine nu se mai bate pe nicovală. România trebuie să aibă curajul să spună lucrurilor pe nume, la răscrucea civilizației sale întârziate, să-i impună cizmarului să nu se gurguțe mai sus de sanda și să-l pună pe cel capabil la locul potrivit. Iar ca să aibă oameni capabili, trebuie să lase elita să formeze elită. Și abia apoi, după ce elitele trasează drumul, să vină masele să-l niveleze.
Dulce Românie, iată ce-ți doresc!
