După dezastru, dezastru

Am găsit textul ăsta, vechi de aproape 20 de ani, pe un CD. Nu l-am publicat nicăieri  – acum îmi amintesc și de ce: l-am considerat neterminat și nu mai știu de ce nu i-am dat o  formă finală, probabil pentru că nu mi-a mai fost cerut (eram la „Jurnalul național” atunci”. Îl public aici.

Când a explodat camionul cu azotat de amoniu la Mihăilești, pe 24 mai 2004, am ajuns acolo la puțin timp, nici nu începuse strângerea fragmentelor umane de pe câmp. Nu pot nici acum să uit oamenii aceia cu saci de nailon în mâini, mergând în linie și adunând de pe jos  bucăți din trupurile spulberate de explozie, resturi de haine, de mașini, obiecte personale, tot ce scăpase necarbonizat de flama gigantică și, apoi, de mâna lungă a sătenilor, care s-au grăbit să culeagă orice putea fi valorificat sau folosit în vreun fel.

Am stat o săptămână la Buzău, cu Tatiana Dabija, și am transmis amândoi, zi de zi, relatări despre dezastrul de după dezastru, inclusiv de la înmormântarea celor doi ziariști care au murit încercând să filmeze camionul în flăcări, înainte de momentul exploziei: Elena Popescu și Ionuț Barbu, corespondenți locali ai postului Antena 1.

Camera lor video, una mică, de mână, a fost zvârlită departe, pe câmp. A găsit-o un localnic și mi-a vândut-o mie pe două milioane de lei vechi. Nu știu dacă își dădea seama cât de importantă era camera aia mică, turtită, cu plasticul topit. Cum nu aveam atâția bani la mine, am împrumutat de la șofer și de la Tatiana. Nu era singurul obiect pe care sătenii îl scoteau la vânzare. Adunaseră de pe câmp tot ce putea aduce un ban. Cum am pus mâna pe cameră, am gonit spre București. Marius Tucă mă aștepta la Antena 1. I-am dat camera, a chemat niște meseriași să vadă ce e cu ea. Au putut scoate caseta aproape intactă. Sertarul de metal o protejase cât de cât

S-au putut recupera 16 secunde de filmare. Adică tot ce apucaseră Elena și Ionuț să filmeze, din mână, apropiindu-se de camionul care ardea și de pompierii care încercau să stingă focul. La sfârșit se vede explozia, flacăra crescând cu viteza luminii, apoi neantul.

La două luni după dezastru, trecând prin Mihăilești, am dat o raită prin sat.

***

Mihăilești e satul acela unde a explodat un camion cu îngrășământ chimic. Au murit 18 oameni și alți 13 au fost grav răniți. Pe 24 mai 2004, se știe. E o zi de neuitat. Ecoul exploziei s-a stins, la fel și tropăiala miniștrilor însărcinați cu astupatul craterului, cu ștersul urmelor. La două luni de la explozie, în sat nu se mai aude în sat decât cârâitul celor nemulțumiți de numărul și mărimea țiglelor primite de la guvern, cât și ghiorăiala de mațe a câtorva orfani. Tații lor au murit încercând să salveze satul.

În Mihăilești se coc corcodușele. Acesta e ultimul eveniment local după explozia camionului cu azotat de amoniu. Mai trec și rațe pe ulițe, uneori plouă, s-a ales alt primar în locul lui Micșunel, s-a pus o cruce pe marginea craterului căpăcit de Mitrea și Oprea… cam atâta s-a întâmplat mai de luat în seamă în satul care, în urmă cu două luni, apărea pe primele pagini ale gazetelor noastre și ale marilor agenții de presă din lume.

Oamenii vorbesc cu reținere despre explozia care, dacă ar fi fost cu vreo două sute de metri mai către sat, i-ar fi omorât pe toți. N-au murit decât trei din Mihăilești, luați din pat de șeful de post, hai, bă, să stingem focul, și la vreo cinci sute de case explozia a spart geamurile, a luat țiglele de pe acoperiș; la câteva a tăiat crăpături de-o palmă în pereții de chirpici. Guvernul a dat un miliard jumate pentru repararea caselor avariate. Cam cât face un apartament ANL, cu trei camere, în București.

Frenezia reparațiilor
Pe ici, pe colo, la stradă, unde suflul a lovit mai tare, casele au câte o bucată de acoperiș cu țiglă nouă, azbest sau tablă cu luciu de verighetă. Și geamuri noi, încă neîmpestrițate de gâze. Toate astea au venit urgent, cu mașina, chiar în ziua catastrofei.

Pe 24 mai, după-amiază, când soldații culegeau rămășițe umane de pe câmp, cu procurorii lângă ei, prin sat deja umblau meseriașii din casă-n casă, măsurau găuri și tăiau sticlă pe măsură. Era, atunci, o febră generală, greu de înțeles acum, după aproape două luni de la explozie și după ce s-au închis robinetele campaniei electorale. Atunci s-a dat un telefon de la prefectură și, fără licitație, fără nimic, cinci firme din Buzău au pus la loc geamurile sparte de explozie, cât ai zice zang, din bani publici. Despre frenezia repațiilor ar ști mai multe primarul de atunci, Micșunel Pescaru, dar el nu-i de găsit acasă, în satul Florica, având de (cu)treierat pe dealuri. A lăsat, ca să se știe că acolo stă un primar, drapelul României, imens, să fluture la intrarea în garaj.

Avem guvern de omenie
– Guvernul e bun, e de omenie, dar nu dă de fiecare dată, dă pe alese, bine că a dat și la noi“, zice – și ce le zice! – Mihai Voicu, om ieșit la apă cu găleată de partid. Adică a dat la Făcăieni, când cu tornada aceea, de-a pus termopane la case din chirpici, a dat la blocul din Drumul Taberei jde miliarde, tot termopane, dar, ce să zic, a dat și la Mihăilești, iar la alții n-a dat.

Pentru Mihăilești, guvernul a alocat, din fondurile speciale, un miliard și jumătate. Prin hotărârea de guvern 807/2004.

– Cu adresa 121361 din întâi iunie 2004, spune secretarul primăriei Mihăilești, Gheorghe Petre, Direcția Finanțelor Publice din Buzău ne-a suplimentat bugetul cu 1,5 miliarde de lei, pentru despăgubiri. Pentru noi a fost o sumă importantă. Gândiți-vă că la noi tot bugetul local înseamnă 8 miliarde de lei.

La  ochiometru
Banii au venit, dar pe ce bază? Evaluările pagubelor au fost făcute „la ochi“ de angajații primăriei, în două zile, când încă mai plutea în aer mirosul morții și pufăiala camioanelor aduse să basculeze piatră în craterul săpat de explozia uriașă.

Primăria a cerut specialiști evaluatori, dar de la județ nu li s-a trimis. E de înțeles că apar acum oameni care spun că agentul agricol n-a evaluat „pe corecte“ pagubele și mai cer și ei, dacă tot s-a murit acolo, și a dat Năstase bani, încă 20 de saci de var sau vreo mie de țigle, să fie acolo, că nu se știe ce mai explodează prin Mihăilești sau ce grindină mai vine, cum a fost în Suceava, Doamne ferește!

Camionul din șifonier
Primarul proaspăt ales, Ion Zaharia, băsist care a trecut la PSD ca să prindă Mihăileștiul, are uite-așa un maldăr de dosare, începute de Micșunel, unde scrie ce bani s-au primit de la guvern și unde s-a dus fiecare leu. Pe baza evaluărilor la ochi făcute de angajații nerealesului Micșunel, unii au primit sticlă de geam mai multă decât consideră vecinii că era necesar.

Au venit și romii din Mărgineanu, după două luni de la explozie, să ceară și ei geamuri, deși satul lor e la trei kilometri de locul deflagrației. Asta o spune primarul nou, Zaharia. E adevărat că au ajuns piese de motor în centrul Mihăileștiului – axul cu came a zburat aproape doi kilometri, a trecut printr-un acoperiș, a perforat tavanul, s-a înfipt în șifonier; și n-a rănit pe nimeni! –, dar la Mărgineanu chiar n-a ajuns dezastrul, nici măcar un șurub; s-a văzut doar la televizor, iar romii au intrat la idei: că, dacă se dă, să apuce și ei, fiecare câteva ceva.

– N-am luat în seamă cererile aberante, spune primarul Zaharia. A trebuit să ne încadrăm într-un miliard jumate și consider că este o sumă care acoperă pagubele produse de explozie la cele 500 de case care au suferit avarii.

500 de case. A fost o explozie care a trezit din amorțire seismografele din țările vecine.

Televizor de la guvern
Primarul, nou în meserie, fierbe când povestește că unor mihăileșteni li s-a adus la poartă sticla tăiată fix pe dimensiunile măsurate de oamenii lui Micșunel, iar ei protestau, sătenii, că li s-a adus sticla, dar nu și meseriași care să o fixeze în rame.

– Păi cum? Suntem sinistrați. Cine să ne pună geamurile? Noi nu știm să punem geamuri.

Când soseau la primărie camioane cu materiale de construcții, sătenii se făceau nevăzuți, nu venea niciunul să descarce, nici măcar unii din cele 157 familii înscrise la ajutorul social. Au descărcat primarul și cu contabilul, Gheorghe Dan – care acum, în compensarea acelui efort de demult, frige pulpe pe grătar, cu polițistul, în spatele primăriei. Unii au făcut cerere la primărie să li se dea și chit, și cuișoare, și unsoare pentru balamale – ca sinistrați. Unul a reclamat că meseriașii trimiși (până la urmă) de la județ i-au pus ușa la loc, dar i-au lăsat sub toc un spațiu prin care i-a intrat, noaptea, o broască în casă.

– Bătaie de joc, domle! Păi așa se pune o ușă?

– Și nu puteai să-ți astupi singur gaura aia? – l-a întrebat primarul.

– Nu mă bag, că după aia nu mai recunosc ăia garanția lucrării.

Unul a cerut să i se dea televizor nou, color, cel vechi stricându-se la explozie. Nu mai are imagine. Doar sonor, zici că e radio. Și is-a dat televizor nou, din banii de la guvern. Color.

Niciunul din cei 500 de păgubiți nu era asigurat în vreun fel.

Cu jumătate de gură
Așa, pe la colțuri, aproape toți se arată nemulțumiți. Însă niciunul, dacă-i întrebi, nu spune pe față care crede el că ar fi neregulile făute de primărie în împărțirea ajutoarelor de la guvern.

Rică Ivașcu, indicat de mulți ca unul dintre cei mai vehemenți critici ai acțiunii, nu mai are mare lucru de spus când vede reportofonul. Amintește doar, cu jumătate de gură, că s-au adus țigle din Covasna, niște țigle mai mari decât cele întâlnite în mod obișnuit prin sat, și că țiglele astea nu s-ar potrivi pe leațuri. Așa că oamenii trebuie să refacă scheletul de leațuri al acoperișurilor. În rest, totul e în regulă.

Pagube-n păpușoi
Moș Mihai Popa, de 72 de ani, e chiar încântat. Unii au primit bani și pentru porumbul distrus de explozie sau de utilajele cuplului Miron Mitrea – Gabriel Oprea, aduse la țanc de la o firmă particulară, ca să astupe groapa, să refacă asfaltul.

Nicolae Stan, de pildă, a primit peste cinci milioane de lei pentru pagubele produse în tarlaua de păpușoi. El, Mihai Stan, e om bătrân și cu credință, stă și citește întruna Biblia, în loc să stea pe capul primarului. A primit 4 saci de ciment, 80 de țigle și 5 căpriori, dar încă nu și-a reparat acoperișul, prin care ploaia trece în voie. El e bătrân, pensia e mică, iar mâna de lucru e scumpă. Până la toamnă își va face el acoperișul cum a fost, o să cumpere din economiile lui tot ce i-ar mai trebui, pentru că „e de toată rușinea lui Dumnezeu să aștepți totul de-a gata de la primărie“.

Lui Remus și Elenei Stan li s-au făcut țăndări 34 de ochiuri de geam și le-a sărit tabla de pe casă. Însă nu au cerut nimic de la primărie, considerând că e datoria lor, atâta vreme cât n-au avut asigurare, să repare stricăciunile.

Din ulițele Mihăileștiului se mai văd încă multe case cu acoperișurile zburlite ori cu ferestrele sparte. Măcar școala arată frumos. A fost renovată cu bani de la Banca Mondială, lucrările au fost făcute de niște penticostali, ăștia n-au furat din materiale și n-au tras de timp.

– Și așa a rămas. Pe dinafară arată de mai mare dragul, spune secretarul Gheorghe Petre, dar pe dinăuntru e dezastru.

Odihnească-se în pace!
Părintele Romeo Beșliu i-a sfătuit pe oameni, la slujbă, să nu stea cu mâna întinsă, ci să pună umărul la treabă și să șteargă mai repede urmele dezastrului. Întotdeauna îi dă ca pilde pe șeful de post Gabriel Nicolae Burluc, rănit în explozie, care nici acum n-a ieșit din spital, și pe cei trei săteni care au murit încercând să salveze satul: Ion Tudose, Rică Ionescu și Daniel Helmuș. Toți tineri și fiecare cu câte doi copii acasă.

– Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiților robilor lui Dumnezeu… începe părintele să cânte la fiecare slujbă, și-i pomenește pe rând pe consătenii și pe pompierii de la Buzău spulberați de explozie. Ține în altar o foaie de hârtie cu numele și cu pozele lor.

– Cât voi trăi eu, spune părintele Romeo, mă voi ruga la fiecare slujbă pentru ei. Fiindcă eu consider că sunt niște eroi. De fiecare dată le amintesc oamenilor că satul lor putea fi ras de pe fața pământului și că acești eroi s-au jertfit pentru comunitate, odihnească-se în pace.

Cetățeni de onoare
În afară de troița fixată pe locul exploziei, pusă acolo la insistențele părintelui Romeo și sfințită de însuși Epifanie Norocel, episcopul Buzăului și al Vrancei, nimic altceva nu mai amintește de ziariștii, de pompierii, de sătenii ori de trecătorii dispăruți în flăcări ori risipiți prin țărână. Primarul Zaharia se gândește să propună consiliului local să-i declare cetățeni de onoare ai comunei pe polițistul Burluc și pe cei trei mihăileșteni uciși de explozie – mai ales că Mihăileștiul nu are niciun cetățean de onoare.

Lipiți pământului
Unul dintre eroi, Ion Tudose, își va găsi mai greu odihna sufletului, crede preotul satului. Pentru că vede, poate, din ceruri, în ce mizerie se zbate familia lui după cel a trecut în rândul adormiților…

Văduva lui Ion Tudose, Dorina, muncește cu ziua pe la alții. Când pleacă dimineața de acasă, le lasă celor doi copii – Gabi (9 ani) și Daniel (5 ani) – câte un ceaun imens cu fidea fiartă. Cele 120 de milioane primite de la guvern ca ajutor de înmormântare s-au dus repede: o înmormântare ca aceea de care merita Ion al ei să aibă parte a costat mult, iar restul de bani s-a dus pe repararea acoperișului. Foile de azbociment le-a primit de la primărie, niște meseriași, plătiți din greu, i le-au montat pe casă. Celelalte materiale – cimentul, varul – stau nefolosite în tinda casei din chirpici: o mână de femeie nu le poate întrebuința, iar bani pentru zidari nu mai sunt. Toată averea femeii sunt casa neterminată, din chirpici, un porc bicisnic și trei rațe.

Jocul cu lanțul
Copiii, Gabi și Daniel, rămân în fiecare zi singuri acasă. Se trezesc cu ceaunul de fidea la cap, înfulecă la repezală acel balastru dulceag sau mămăligă cu castraveți – tatăl lor îi privește îndurerat dintr-un tablou funerar fixat pe perete. Apoi ies la joacă în curtea în care toate acareturile stau să cadă. N-au jucării.

– Noi ne jucăm cu lanțul, spune Gabi ștergându-și fața acoperită de o crustă de aluat – de la fidea. Legăm un lanț între doi copaci și ne ținem cu mâinile de el și mergem atârnați de lanț , explică băiatul ce e cu acest joc „cu lanțul“.

Ca să fie mai convingători, amândoi se agață de lanț cu mâinile și cu picioarele și pornesc de-a lungul, la un metru și ceva deasupra pământului. Însă nici unul nu ajunge la capăt. Numai cu chiloții pe ei, li se văd coastele prin piele și burțile umflate de mâncare proastă. Mușchii subțiri obosesc repede, iar ei se lasă să cadă pe spate în troscotul care a cucerit curtea. Gabi și Daniel renunță la imposibila probă a lanțului și încep să dea de-a dura un butoi…

Celui mic i se văd pe față cicatricile rămase după explozie. Casa lor e chiar la marginea satului, aproape de locul unde a explodat camionul cu azotat de amoniu… Daniel își amintește:

– A venit polițistul Gabi… l-a sculat pe tata și s-au dus acolo… Hai că arde un camion cu îngrășământ! S-au dus să stingă. Pe urmă a bubuit, au sărit bucăți de sticlă din geam și m-au tăiat la față. Da, așa a fost.

Își pipăie cu vârful degetelor cicatricile de pe față și genunchii umflați ca la reumatici.

– Mi-au zis niște ziariști care au fost demult la noi că tata e un erou, murmură el.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!