Am plecat din Târgu Frumos pe la patru dimineața, spre Iași. Încercam din răsputeri să-l fac pe Lari să fie atent la drum. Conducea imprudent. Părea că a rămas cu mintea la frumoasele obiceiurile de nuntă din părțile locului, parcă nu mai văzuse mirese furate.
Ajunși în Iași, aveam o mare dilemă: unde să-l cazez ieftin pe Lari? El nu se putea odihni bine într-o cameră de peste zece euro. Nu puteam risca să mai facă o noapte albă fiindcă mai aveam multe drumuri de făcut cu el și mă temeam să nu mă urce într-un copac cu mașină cu tot. Știam un fel de motel pe lângă Iași, pe coclauri, în mijlocul unor vii nesfârșite. Părea un fost cămin pentru muncitorii de la vie, acum transformat în motel. Nu se putea să fie ceva pretențios și sigur aveau și debarale pentru liniștea și confortul meschin al șoferului.
Când ajungem noi acolo, pustiu. Nici țipenie de om. Restaurantul era deschis, bătea vântul în perdele.
Dăm o tură prin bucătărie. Nimeni. Plitele uriașe, proiectate pentru producții regimentale, erau reci; cratițele prinseseră praf în rafturi. Singurul miros de mâncare venea de la biscuiții noștri, luați în drum, de la o benzinărie.
Motelul era și el deschis, toate ușile de la camere erau date de perete, cât era holul de lung, dar niciun suflet de om. Începem să strigăm, să claxonăm. Nimic. Luăm camerele la rând. Curate, cu mobilier nou, deși cam de prost gust. Și când credeam că am pus și noi mâna pe un motel abandonat, și încă unul mare și bine îngrijit, prindem cu urechea un uruit de aspirator la etaj. Mergem într-acolo.
O femeie făcea curățenie în cameră. Din cauza aspiratorului nu ne auzise cât am tot strigat pe holuri. ea.
– Alo, doamnă! Hei! Bună ziua! Doaaamnăăă! Alo!
De data asta ne-a auzit.
A oprit aspiratorul.
Când s-a întors spre noi, ne-a rămas alo-ul în gât.
Cum să zic… Era femeia cu mustață! Cea mai mustăcioasă femeie pe care o văzusem vreodată. Stătea cu trompa aspiratorului în mână și ne zâmbea pe sub mustață.
– Găsim o cameră liberă aici? Am întrebat uitându-mă în sus, spre bec.
Era imposibil să vorbesc cu ea față în față, ochi în ochi. Mustața aceea punea un zid, o perdea mătăsoasă între noi. Îmi venea să pun mâna pe ea, să trag un pic, că parcă nu era adevărată, și mă abțineam cu greu.
Da, erau locuri în motel. Toate locurile. Nu chiar atât de ieftine cum și-ar fi dorit Lari, dar suficient cât să ațipească liniștit un ceas, două.
– Luăm o cameră. Am vrea una cu vedere spre vie, i-am zis mai mult așa, ca să fac conversație. Altfel, dacă am fi tulit-o atunci, – și chiar ne grăbeam –, femeia ar fi putut crede că ne-am speriat de ea. Și nu-i frumos să faci o femeie să se simtă prost.
– Toate camerele au vedere spre vie.
– Atunci… preferăm una cu vedere spre vie spre deal, nu spre vale.
Ne-am împrietenit repede cu ea, mai ales că eram și noi nebărbieriți.
Am bătut palma și am stabilit că ne vom întoarce la motel spre seară, după ce ne vom fi terminat treaba prin oraș, iar dumneai să ne aștepte cu mâncarea. Ea era și bucătăreasă, și recepționeră și cameristă, făcea de toate. „Ca un bărbat”, a zis ea. . Fiind singurii clienți, trebuia să gătească doar pentru noi.
– Știți ce, dragi oaspeți? (Da, așa ne-a spus: “Dragi oaspeți”, cum probabil citise în manualul de turism.) Decât să pornesc plitele alea și să deranjez ditamai bucătăria pentru două porții, mai bine vă gătesc ceva bun la mine acasă și vă aduc aici. N-ați vrea?
– Nu contează unde gătiți, mâncare să fie și să fie bună. Dacă s-ar putea, vă rugăm, altceva decât cotlet cu cartofi prăjiți. Suntem sătui de astea. Pe unde ne ducem, numai cotlet cu cartofi pai găsim. Ar merge o mâncărică de mazăre cu pipote.
A acceptat bucuroasă, iar noi am plecat în oraș, la treabă.
Ne-am întors seara ca bătuți cu maiul, de obosiți ce eram, și flămânzi de ne venea să ne mâncam unul pe altul. Dar și de data asta era pustiu. Nici urmă de doamna cu mustață. Restaurantul era încuiat cu lacăt și nici pomeneală de mâncărică de mazăre. Era prea târziu să căutăm alt hotel, nu ne mai țineau ciolanele. Așa că am început să batem pe la toate ușile și să strigăm cu ultimele puteri, poate-poate ne deschide cineva.
Și cum urlam noi pe-acolo, numei ce ne iese în față, din vie, un bărbat scund și rotofei ca o putinică umblătoare, un duh al cramei, dar cu privirea cruntă și cu o bâtă în mână. Iar sub nas i se zbătea, nervoasă, o bidinea de mustață dând tare din vârfuri ca un vrăbioi rănit care se sforțează să-și ia zborul.
– Ce căutați aici? Ha? Și ce urlați ca apucații?
– Cum ce căutam? I-auzi! Păi, am fost de dimineață aici, am stabilit cu doamna care se ocupă de motel să ne cazăm aici, ne-am ales și camera. Și a zis că ne aduce de acasă mâncărică de mazăre cu carne. Mai exact, cu pipote – așa a rămas înțelegerea până la urmă.
– Ce doamnă? a întreabă mustăciosul.
– Doamna care face curățenie în camere.
– Ori face curățenie, ori mâncare. Hotărîți-vă!
Nervos și înfometat, am început să i-o descriu.
– Care doamnă? Una cu mustață, zic. Dădea cu aspiratorul prin hotel. Cu ea am făcut înțelegerea. Nu v-a zis nimic, n-a lăsat vorbă? Mustăcioasa naibii! Îmi făcuse o impresie bună. Bine că nu ne-a cerut și plata în avans.
– Cu mustață, ziceți?
– Da, mustață. Uite-așa un fuior avea. Pe oală. Unde ați găsit-o? La circ, bănuiesc. Ce faceți aici, vă întreceți în mustăți? Părerea mea e că vă cam bate la mustață.
– Ce mustață, domnule?
– Femeia cu care am vorbit… Era una mustăcioasă rău. Taras Bulba. Spaima frizerilor. Coșmarul cosmeticii. Pubis facial. Nu știu cum dracu’ o pupă bărbat-su.
Tipului i s-a zburlit mustața și mai tare. Se apropia de noi încruntat și mergând cobâlțăit ca John Wayne. Mai avea și două telefoane mobile la centură, ca două pistoale, ceea ce-l făcea să pară și mai amenințător.
– Eu sunt bărbat-su!
În aceeași clipă și eu și Lari eram în mașină. Acul kilometrajului a țâșnit ca o săgeată în sus. Niciodată n-a avut Chevroletul redacției un demaraj mai spectaculos. Dar noi tot băteam cu palmele în bord și ne izbeam cu fundul de scaune fiindcă ni se părea că stăm pe loc. N-avea rost să mai stăm nicio sutime de secundă la un motel cu lucrători neserioși, care una promit, alta fac.
