Fa, Letă, fa, am fost la soră-ta Veta, din Roman, și m-am plimbat oleacă cu dânsa prin centru. Și ce mi-au văzut ochii? În grădina Casei de Cultură, dar mai mult de băutură, era ceva… nu știu să-ți spun ce era… ptiu!, ceva făcut din carne de bicicletă. Veta, de câte ori trece pe-acolo, tot întreabă ce-i aia, dar nu-i spune nimeni.
M-am uitat la parascovenia aceea din toate părțile și, de unde mă uitam, părea să fie tot altceva și nimica nu era. Totul era numai din țeavă și țevușcă. Erau niște cruci puse de-a valma, tarași înfipți în grădină, naiuri călcate cu tractorul, burlane picate grămadă din cer, ocheane fără lentile, te uitai de aproape și îți făceai un punct de vedere, mațe de roboți, capcane, strecurători, eșapamente, zdrăngănele, scocuri, tunuri puse să bată în lună, treuci, uluce, leici, pocnitori, buciume. Dar era un monument, tu!
M-au lămurit doi copii care se pupau pe bancă, în parc: cică era monumentul funerar al țevii. La Roman, până la revoluție era o țevărie mare, mare, munceau acolo vreo zece mii de oameni. Din țeavă trăiau. Acum, o bucată de țevărie a luat-o unul Mittal și restul a fost lăsat să-l mănânce rugina, că și ea-i de-a noastră, trebuie să avem grijă de dânsa. Îți dai seama, atât a mai rămas dintr-un combinat: orga asta încâlcită. Iar maestrul e nebun!
Măcar mă bucur pentru soră-ta că stă într-un oraș de artiști. Pe lângă blocul Andreei lui Marin a lui Bănică am văzut două cabine de duș; am vrut să mă spăl oleacă pe picioare, că era o colbăraie pe șosea… dar mi-au spus megieșii din hotel să stau binișor, că și acela e monument: monumentul cornierului. Iar la ieșirea din oraș văzut monumentul “Ce-am avut și ce-am pierdut”, din țeavă și cornier. Eu credeam că e monumentul moleculei de mămăligă. Ce-au mai râs localnicii de ignoranța mea!
Abia aștept să-i văd pe ăia din Roman trecând pe lângă barabula trasă-n țeapă din Piața Revoluției de-aici, de la noi, din București. Ce-o să mai râd și eu de dânșii!
(22 august 2008)
