Cântărețul Anton Achiței, fie-i țărâna ușoară, era homosexual – se știe. Idioții de comuniști chiar l-au condamnat pentru asta, frânând o carieră ce putea fi cu adevărat măreață. Fiindcă, fără discuție, vocea și talentul lui erau ale unui mare artist, cum Moldova n-a mai dat multe în muzica populară. Pe atunci era o vedetă, putea umple singur stadioane. Poate tocmai de aceea a fost urmărit și săltat dintr-o cameră de hotel, din brațele unuia. În comunism, dacă vă era dor de el, nici Lorca sau Gide n-ar mai fi scris, ci ar fi putrezit în pârnaie la Jilava (unde zace toată pleava). Ducă-se dracului putrejunea asta a minții, comunismul, cu toate fantasmele!
Ulterior arestării, Anton Achiței s-a cam dat la fund, cum s-ar spune cu o expresie uzuală, dacă n-ai fi taxat de homofob, și a revenit după revoluție în atenția publicului, poate chiar prea mult, prin apariții la emisiuni tv discutabile, mai mult mondene decât de folclor. Se vedea clar – și prietenii apropiați știau asta – că era profund marcat de condamnarea aceea nedreaptă, stupidă, primitivă. Nu pedepsești un om pentru așa ceva! În niciun regim. Are el cruce de dus, nu trebuie să-i mai pui și-un bolovan în cârcă (și o ghiulea la gleznă).
De Anton Achiței știu de când eram copil. Nu exista țânc de vârsta mea să nu fredoneze „Mamă, eu mă duc de-acasă”, „Moldovă, Moldovioara mea”, „Stejărel de la Guranda”, „Am un leu şi vreu să-l beu” și altele – compuse sau culese și prelucrate de el. L-am întâlnit la dânsul acasă, în Bacău, în 2010, când mă documentam pentru filmul „Maria Lătărețu. Ultimul cântec, ultima zi”. Mi s-a părut un om suferind, chinuit de o rană invizibilă, stânjenit de prezența mea. Am văzut în el multă durere, multă suferință. În public reușea să le mascheze perfect, în particular nici nu se străduia să le ascundă, lăsa să se reverse din el un val gros de tristețe. L-am simțit fragil, bolnăvicios de fragil, gata să fie doborât doar de o vorbă mai aspră sau nepotrivită. L-am prins într-un moment când nici nu se putea concentra prea bine la dialog, de aceea nici n-am putut păstra nimic, pentru film, din declarațiile lui, unele complet rupte de realitate. Mai târziu aveam să aflu că era în timpul unui tratament psihiatric, starea aceea o fi fost de la pastile. La un moment dat a încercat chiar să se sinucidă, gestul prin care sufletele sufocate de depresie se aruncă în iad. Mi se pare că până la urmă așa a și murit, tăindu-și venele într-o cameră de hotel din Suceava.
Declinul lui psihic avea rădăcina, fără îndoială, în felul criminal în care societatea comunistă l-a judecat pentru homosexualitate: pe atunci era un delict, avea articol special în Codul Penal. Altfel, înainte de condamnare, Anton Achiței, artistul în plină ascensiune atunci, adorat de publicul lui, era o fire veselă, tot timpul pus pe șotii, pe glume. După care a devenit alt om.
Maestrul Ioan Cobâlă, cel mai important șef de orchestră populară din zilele noastre, și el plecat pentru totdeauna, dar luat cu Salvarea de la restaurant, de la masa plină cu pahare de vin, nu dintr-o cadă plină de sânge, îmi povestea multe întâmplări hazoase – niciodată nu l-am auzit povestind ceva trist, în afară de moartea soției lui –, dintre care unele cu Anton Achiței.
Cică după un concert cu orchestra „Rapsozii Botoșanilor”, condusă de Ioan Cobâlă, cântărețul îi zice maestrului:
– Abia aștept să mergem la restaurant să mâncăm ceva.
– Dar nu ne este foame, Antoane. Strângem și plecăm la Botoșani.
– Haideți, bre, să luăm masa împreună la restaurant.
– Păi dacă nu ni-i foame, de ce să mergem la restaurant?
– Măcar așa, zice Anton Achiței, să mă mai vadă orchestra și la față, că în rest stau numai cu fundul spre voi.
Maestrul râde, pricepând aluzia gay, și zice:
– Lasă că te mai vedem și la față, când te întorci spre noi, la sfârșit, să mulțumești.
– Greșit, maestre. Nu mă întorc cu fața la orchestră, ci cu spatele la public.
Odată mergeau pe stradă și Cobâlă vede pe jos o suzetă. Achiței se repede și-i dă un șut, până într-un boschet, să n-o mai vadă nimeni.
– Că poate o ia vreun prost – și cine știe pe unde au băgat-o!
La alt concert, maestrul îl sună pe Achiței cu o zi înainte:
– Măi Anton, nu mai avem timp să repetăm, dar nici nu-i nevoie, că doar am făcut piesele astea de atâtea ori. Tu numai să-mi spui cu ce începem.
– „Vino, mândră,-n dumbrăvioară”.
La care maestrul, foarte serios:
– Hai, bre, mă lași?
După o nuntă, sau înainte, nu contează, Anton Achiței, Ioan Cobâlă și câțiva intrumentiști mâncau în casa unui om din sat, mai înstărit. Câțiva săteni s-au adunat la poartă, curioși să vadă vedetele de aproape. Ca să nu-i fie deranjați oaspeții, gazda a blocat ușa de la camera ospățului. Cineva tot încerca să intre, trăgea de clampă, se împingea cu umărul și nu reușea.
– Încercați și prin spate, vă rog! a stigat Anton Achiței, spre hazul comesenilor.
Maestrul Cobâlă a fost toată viața într-o relație amoroasă cu paharul, pe care-l tot pupa, dar când venea vorba de muzică, de spectacole, astea treceau pe primul loc. Însă instrumentiștii aveau alte priorități, adesea apăreau bine făcuți pe scenă. Asta nu-i plăcea maestrului, le-a și spus:
– Vă pun clar în atenție, nu mai beți tot timpul!
– Dar când, maestre?
– Numai când nu se mai poate, a răspuns marele dirijor.
Odată, înaintea unui spectacol, Cobâlă a aflat cumva că un viorist avea o sticlă cu tărie în buzunar și tot țocăia din ea pe ascuns.
– Dă sticla-ncoace, îl ia tare maestrul, și ți-o dau înapoi după spectacol.
– Ce sticlă? N-am nicio sticlă!
– Pe căutate?
– Pe căutate!
Se apucă maestrul să-l buzunărească pe viorist. Și unde nu începe să scoată și să pună deoparte, pe un scaun, tot felul de lucrușoare, un briceag, o brichetă, un nasture, o bucată de sacâz, o șaibă, batistă, câte și mai câte.
Anton Achiței, aflat lângă scaunul plin de obiecte, zice:
– Atâtea lucruri interesante poți găsi la un bărbat! Eu ce vă tot spun? Sper că acum mă credeți.
Sper ca acum să nu înceapă corecții politic, lipsiți de umor (sau „cu un băț în fund”, cum se spune), să mă ia la șuturi, nici la instrucție, ori să mă pârască la apărătorii noii morale. O glumă e o glumă (evreii fac cele mai tari bancuri cu evrei și nu se supără când le spui). Azi am ascultat, de dimineață, câteva melodii vechi de-ale lui Anton Achiței, care-mi plac atât!, și mi-am amintit aceste glume spuse, cu umorul lui molcom, de șugubățul Ioan Cobâlă. Am scris cu drag despre maestru în cartea „Eroii mei” și, dacă aș ști mai multe și despre Anton Achiței, aș scrie și despre el cu drag, și pe față, și pe dos, fiindcă îmi plac mult cântecele lui de demult, de când eram copil. Mai târziu, mi se pare, parcă n-a mai fost la fel de bun, cel puțin în ce privește repertoriul, nu interpretarea. Dar asta e numai părerea mea.
