Harcea și cu Parcea taie porcul

E ziua de Ignat. Vine mama de dimineață, trage de noi:

– Hai, băieți, scularea! Azi tăiem porcul.

Sar din pat, acrobatic, direct pe buza ceștii de cafea. Așa îi zicem zațului pe care îl tot fierbem de câteva zile – fiindcă la niciun chioșc din sat nu se găsește cafea. Nu prea întreabă sătenii de cafeluță. S-a decolorat zațul de atâta fiert, zici că e mălai, dar tot i-a mai rămas o aripioară de aromă care ne flutură pe la nas. Vine și Vasilică, frate-meu, tras din pat de sforicica de miros. Bem zeama vag aromată și fumăm. Ăsta ne e tabietul în fiecare dimineață, de o săptămână, de când suntem în vizită la mama, în satul nostru. Bem și câte un păhărel de rachiu, pe inima goală, să ne facem curaj, că ne așteaptă o zi grea. La tăiatul porcului e de muncă, nu șagă.

Mama pune apă la încălzit pe plită, să fie pentru spălatul porcului, pregătește cratițe, lighene, tot ce trebuie. Umblă ca suveica prin casă, cu treburile ei, și turuie voioasă:

– Tăiem porcul, umplem cârnați, facem tobă, chișcă, caltaboș, punem slănina la sare, topim jumări și punem în chiup, facem totul azi, și toată noaptea, ca mâine seară, când plecați, să vă dau la fiecare câte ceva din toate. Ne ajută și Anuța.

S-a păstrat obiceiul, în sat la noi, să se taie porcii de Ignat, nu mai devreme sau mai târziu. Așa că e greu să găsești tocmai azi un om priceput să înjunghie și să cenătuiască un porc. Mama a vorbit cu Pricovanu să vină doar să înjunghie porcul – cu greu l-a găsit și așa –, iar mai departe ne ocupăm noi, băieții ei.

– Lasă, mamă, că ți-l tranșăm noi, zice Vasilică, plin de avânt după un păhărel de rachiu. Numai să ni-l dai gata tăiat, că noi suntem miloși, nu băgăm cuțitul în porc viu.

Îl aprob din cap. Da, suntem miloși tare. Unul mai milos decât altul – și mama știe asta. Ne apucă plânsul numai dacă vedem o pisică speriată sau o rățușcă rătăcită de cârd.

– Dar o să vă descurcați oare? Eu nu pot sta cu voi să vă zic ce și cum să faceți, că mă doare operația la frig, înlemnesc.

– Ne descurcăm, stai liniștită. Am văzut de atâtea ori cum se face asta, ne-om pricepe noi, că doar n-o fi vreo mare inginerie.

– Când vine Pricovanu, cheamă și matale un vecin în ajutor, să țină porcul, că noi nu putem să ne uităm când îl taie.

– Știu, sunteți miloși. Dar carnea de purcel vă place!

– Da, dacă nu guiță, dacă nu se zbate în farfurie. Și dacă nu se uită la noi.

Terminăm zațul și ne ridicăm de la masă.

– Noi plecăm, mămică, până la bufet, să luăm țigări, și stăm acolo până termină Pricovanu treaba. E destul de departe, nu-l auzim pe Sforăilă când guiță. Ne rupe inima!

Sforăilă e porcul mamei. Sforăie noaptea în coteț de tremură becurile în casă, nici nu putem dormi.

– Când vine criminalul? Cum ați stabilit?

– A zis că abia pe la 10 vine, că taie întâi porcul lui, pe urmă pe-al nostru. Pe la și jumătate să fiți aici, să nu se răcească porcul.

Ies cu frate-meu din ogradă și o luăm la deal, spre bufet. Vărul nostru, Tomiță, e cârciumarul. Îi cerem țigări, dar și un rachiuaș fiert, că e frig afară. Ce frig, e chiar ger! Dacă pui limba pe ceva de metal, ți se lipește. Dar dacă o pui pe un păhărel fierbinte, nu pățești nimic. Stăm la masă, lângă godinul hrănit cu cioate de salcâm, și ciocnim în sănătatea neamurilor noastre, pe rând.

– Și de sufletul lui Sforăilă, zice Vasilică. Săracul, i s-a sfârșit cu viața. Ia varsă și tu o picătură.

– Dar porcul are suflet?

– Are, că ai văzut cum se bucura și el când te vedea cu mâncare, când îl scărpinai, sforăia fără nicio grijă, se temea de băț, se ascundea când țipai la el… Deci are și el un fel de suflet acolo.

– O dată chiar mi s-a părut că zâmbește fericit când dormea în paie.

– Păi vezi? Dar de mâncat, îl mâncăm, nu?

– Mda, asta e legea naturii. Numai cu lobodă nu putem, nu e destulă pentru toți. Îți dai seama, ar trebui să secăm oceanele și să cultivăm lobodă peste tot.

Deodată, un guițat teribil, neîntrerupt, se sparge deasupra satului. Apoi, liniște.

– O fi al nostru?

– Nu cred, nu s-ar auzi de aici. Sau mai știi? Oricum, parcă avea vocea altfel. Nu cred c-a ajuns Pricovanu. Hai să mai luăm un rând.

Vine la masa noastră vărul Cătălin. Ciotoi îi zicem. Ne-a văzut pe geam, din drum. Ne pupăm, ne-mbrățișăm, primim și de la el un rând. Suntem trei la masă și repede patru, că apare și Mihăiță Melesteu, plin de sânge pe mâini, cu cuțitul ieșindu-i din cizmă. Umblă și el cu tăiatul prin sat, ca Pricovanu. Povestim de una, de alta, că nu ne-am văzut de mult și urmează să nu ne vedem încă multă vreme, nu-i bine să plecăm nevorbiți. Hopa și vecinul Ticu, bem și cu el, mai ciocnim și cu vărul Tomiță.

Iar se aude un porc.

– Nu e al nostru, ăsta e răgușit.

Pe urmă, altul. Din sus, din jos, dinspre Hârtop, dinspre Bahnă, de peste tot se aud, când și când, guițături și horcăieli însângerate. Și niciun biet porc sacrificat nu pare să fie al nostru. Și tot zicem că ăsta nu-i, ăla nu-i, și bem de sufletul fiecăruia câte un țoi, până apare mama la ușă, gâfâind.

– Hai acasă, măi băieți, că îngheață porcul în ogradă. L-a tăiat Pricovanu de două ore.

– Două ore să fi trecut? mă mir eu sincer. Doamne! Nouă ni s-a părut că doar jumătate, hai, trei sferturi. O oră nu înseamnă nimic, mamă, într-un loc ca ăsta, unde s-a născut veșnicia.

Dacă de dimineață ne-am tot făcut curaj, acum suntem plini de curaj, abia-l mai ducem. Mergem anevoie pe zăpada bătătorită și din când în când mai scăpăm piciorul în lături, cât de la lunecuș, cât de la curaj.

Bietul Sforăilă zace lat în ograda mică, dinspre coteț, cu o gaură mică, abia de două degete, în gât. Vasilică îl mângâie pe fălci și scapă o lacrimă, scurt, de parcă ar trage-o repede, nu știu cum, înapoi. Înghit și eu un nod mare din gât.

Pe zăpadă, sângele a desenat o inimă uriașă.

Mama a venit cu o cană mare cu vin fiert, ne cinstește și ne dă sfaturi cum să tranșăm porcul.

– Gata, mămică, du-te în casă, că de aici ne descurcăm noi, doar suntem băieți mari, avem vreo 50 de ani împreună. Ce să ne arăți, cum se cară paiele din stog? Cum se aprinde chibritul? Du-te matale în casă și stai la cald, te chemăm noi când avem nevoie.

Pleacă mama, noi ne apucăm de treabă. Învelim porcul cu paie și îl pârlim bine. Chiar foarte bine. Pe o parte s-a făcut scrum, pe cealaltă e încă rozaliu.

– Aoleu, frate, am ars șoricul!

– Lasă că e bine așa, iese scrumul ăla când îl spălăm cu apă fierbinte și-l frecăm cu peria de paie. Ia să vezi ce frumos se face.

– Ce să speli, ca nici nu mai e șoric pe partea asta! Se vede slănina!

– Și ce vrei să se vadă, ficatul?

Mai bem niște vin, începem să răzuim cenușa de pe porc cu cuțitele. Îl spălăm bine cu apă caldă, frecăm cu peria, apoi cu sare grunjoasă, cum am văzut în alți ani că se face. Doar câteva porțiuni sunt arse de tot, în rest a ieșit un șoric chiar frumușel, rumen, îți vine să-l rupi cu dinții de pe porc. Jupuim o bucată și mâncăm pe loc, cu sare.

Vine mama, zgribulită, înțepenită de șale, să vadă cum ne descurcăm. Răsucim repede porcul cu partea mai frumoasă în sus.

– Hm, i-a mai rămas niște păr pe la încheieturi, pe la greabăn, dar nu-i nimic, pârlesc eu la aragaz bucățile alea… În rest, e foarte bine. Dragii mei, pricepuții mei, hărnicuții mei!

Când ne laudă mama, nici vin nu ne mai trebuie! Ne îmbată vorbele ei.

Am adus din casă lighenele, cratițele, să punem în ele mațele, organele și ce mai are porcul prin el.

– Gata, mămică, ne apucăm de tranșat. Du-te-n casă, la căldură, că ești bolnavă. O să înțepenești de la operația aia, vrei să te ducem cu sania în casă?

– Bine, dar aveți grijă să nu spargeți bășica.

– Și fierea, știm, știm! Du-te, facem noi ce trebuie, că nu-i mare filozofie.

– Să scoateți mușchii, mușchiuleții…

– Scoatem tot.

– Nu lăsăm nimic în urmă. Du-te-n casă, că ești vânătă de frig!

Într-adevăr, tranșarea unui porc nu-i mare filozofie, nici măcar una mică, e pur și simplu o treabă total în afara filozofiei, însă a naibii de grea. Ne dăm seama de asta, eu și frate-meu, când rămânem singuri cu porcul și nu știm de unde să-ncepem să-l măcelărim. Șuncile de pe spate le scoatem cât de cât corect, unele mai groase, altele mai subțiri, mai mult strâmbe decât drepte, dar când ajungem să lucrăm la burtă, în spațiul ăla în care natura a putut înghesui încărcătura unei remorci, începem să ne pierdem curajul. Ni-l refacem, cât se mai poate, cu niște vin fiert. Are piper mult, merge după șoric.

– Pe care parte e ficatul? întreb jumătate în glumă, jumătate în serios.

– E pe-aici, pe undeva. E uriaș, dăm noi de el.

– Dar splina unde-i? Cum arată?

– Păi ce, porcul are splină?

– Normal că are, altfel cum respiră?

– Cu plămânii.

– Da, ai dreptate, că are și plămâni.

– Bojoci.

– Ce-nseamnă bojoci?

– Tot plămâni.

– Păi câți plămâni are?

– Doi.

– Și doi bojoci.

– Nu, frate, doi sunt de toți, ca la om.

– Și ficatul tot ca la om. Și rinichii tot ca la om. Și inima. Și mațele. Toate-s ca la om. Și atunci cum n-are suflet ca la om?

– Tot ce e viu are suflet, viață. Ia lasă filozofia, mai bagă un vin.

Spintecăm burta de-a lungul, cu grijă, să nu spargem ceva înăuntru. Ceva din acel mecanism, cald încă, sofisticat, care-l făcea pe Sforăilă să trăiască. Să se îngrașe pentru noi. Să se bucure, să zâmbească în somn, să lenevească cu voluptate, să râme neobosit pe sub gard cu râtul lui tare ca fierul, și totuși atât de sensibil…

Merg cu cuțitul de-a lungul burții. Aud fâșâitul cărnii despicate de tăiș. Mă înfior.

– Frate, parcă bag cuțitu-n Dumnezeu!

– Ia vezi, c-ai să dai de dracul dacă atingi fierea și se amărăște toată carnea.

Când burta e despicată de tot, un morman de mațe se revarsă afară. Le luăm cu brațul și le aruncăm într-un lighean. Va fi treaba mamei și a țaței Ana, sora ei, să le descâlcească, să le curețe și să le umple după rostul fiecăruia.

– Ăsta ce-o fi?

– Ar putea fi stomacul.

– Bun, îl dăm deoparte, e bun la tobă.

– Dar dacă nu-i?

– E ceva ce poate fi umplut, deci pune-l acolo, la tobă.

– Unde-i fierea? Fierea, să n-o atingem!

– Unde să fie? Pe-aici, pe undeva. Uită-te și tu.

– E beznă-n porc, nu văd nimic.

– Dar cum arată?

– Ca un prezervativ verde.

Băgăm mâinile până la coate în porc, răscolim prin măruntaie. Cumva le luăm cu totul și le trântim în alt lighean. Lasă că le alege mama. Ea știe. Mai bine să scoată ea fierea, decât să riscăm noi și, Doamne ferește, să compromitem toată carnea.

Mai găsim una, alta, prin abdomen.

– Asta ce-i?

– Nu știu. Dă-o la câine.

De când îi tot aruncăm bucăți despre care nu știm ce sunt și la ce-ar fi bune, câinele s-a umflat ca un balon, gâfâie, abia mai respiră.

Încet-încet, reușim să golim porcul. Încercăm să scoatem mușchii de pe spate. Cuțitul tot fuge aiurea, izbindu-se de oase, și în loc să ne iasă mușchiul întreg, frumos, obținem doar bucăți, bune doar de tocat la mașină. Nici capul nu reușim să-l detașăm, că e al naibii de bine prins de trunchi, nu nimerim punctul ăla unde faci o dată cu cuțitul, sucești și, gata, se desprinde. Când încercăm să găsim încheietura pulpelor, articulația, ne ia durerea de cap. Tot înțepăm cu cuțitele, fiecare la câte un picior, facem pulpa ferfeniță. Ciopârțim la nimereală.

– Unde-au pus, frate, încheieturile alea?

Ne uităm amândoi la porc, deznădăjduiți, ștergându-ne sudorile de pe frunte cu mânecile pline de grăsime și de sânge. Bietul Sforăilă e ars, e hărtănit, e flendurit. Nu seamănă deloc cu porcul frumos, rumen, din amintirile noastre.

– Eu mă dau bătut, zic. Nu reușim nicicum să tranșăm porcul ăsta. Am obosit. Și mi se pare că-l chinuim și pe el.

– Lasă că o rezolvăm altfel, zice Vasilică. Și se duce până în șură, se întoarce cu un fierăstrău în mână.

– Ce naiba faci cu ăsta?

– Hai să-l tăiem felii.

– Cum?

– Tăiem capul cu fierăstrăul, apoi tăiem de la cap la coadă felii. dar mai groase, așa, ca să-nțelegi ceva din ele.

– Dar mama a vrut să scoatem separat toate alea.

– Lasă, că le separă ea. Tot carne e și așa. Într-o felie de aia ai și șuncă, și macră, și os, de toate. Le vezi în secțiune, e frumos.

– Bună idee. Ia mai dă un vin și hai să terminăm odată, că n-o să stăm până la noapte să demontăm porcul în componente, cum vrea mama. Îi dăm carne, n-are ce să comenteze.

Tragem câte un gât de vin și începem să tăiem porcul felii. Groase cam de-o palmă. Unul de-o parte, unul de cealaltă, tragem cu putere de fierăstrău. Dinții de fier trec cu ușurință prin carne, rod rapid oasele, rup tendoanele. Începem de sus, de la spinare, și ieșim cu tăietura jos, ca la bușteni. Curând, porcul nostru e feliat de la cap la coadă. Așezat pe burtă, cu feliile puse cu grijă una lângă alta, porcul pare, de la distanță, că e întreg.

Mama vine, cu șapte cojoace pe ea, să vadă ce trebușoară am făcut și de ce durează atât. Când vede porcul stând frumos pe burtă, cu râtul întins pe scândură, parcă ar face plajă, începe să strige la noi încă de departe, de la portiță:

– Vai, vai, vai, măi băieți, dar voi chiar vă bateți joc? Uite că se întunecă acuși și încă n-ați tranșat porcul.

– Ba l-am tranșat foarte tare!

Mama a ajuns lângă noi.

– Mă faceți chioară? Voi ați băut rachiu și vin, nu eu. Uite porcul întreg, aici!

– Cum e întreg? Ia mișcă-l un pic.

Vasilică împinge ușor cu vârful bocancului și porcul se prăbușește. Bucățile mari, taiate ca la gater, se răspândesc peste tot.

– Doamne, Dumnezeule! face mama, punându-și mâinile-n cap.  Ați stricat bunătate de porc. Cum ați putut să…

Și începe să plângă. Lacrimile ei destramă lumina leșioasă a după-amiezii.

– Toba mea… cârnații mei… murmură mama printre sughițuri.

O îmbrățișăm amândoi, unul de o parte, unul de cealaltă, și se liniștește. O pupăm și-i zicem nu mai plânge, mamă, și ea nu mai plânge, își șterge lacrimile, scoate un zâmbet proaspăt din sufletul ei iertător și zice:

– Iaca, am și eu băieți care fac trebușoară… Ce să zic, meșterii de la Hârlău, strică bun și îl fac rău. Hai cu toate astea în casă, oi vedea eu ce fac cu ele. Până la urmă, tot carne e. Altul moare și-așa n-are. Pe timpul lui Ceaușescu stăteam la coadă până leșinam pentru doi adidași de porc și-acum să fac mofturi, când am porcul întreg?

Ea nu știe că porcul nu e chiar întreg. O parte e în câine. Niște chestii ciudate de prin burtă, ciopârțite în ultimul hal, zac ascunse în zăpadă, măcar să nu le mai vadă nimeni. Le-am băgat sub preș, cum se spune. O bucată e scrum – pe partea nevăzută a porcului. Bucățelele care au sărit când am dat cu barda, fără să nimerim de două ori în același loc, sunt și ele dosite, le va hali câinele când se va elibera de povara actuală.

Cărăm totul în casă. De-acum e treaba femeilor, a mamei și a Țațanei, sora ei, să facă toate bunătățile tradiționale, dacă se mai poate face ceva. Le lăsăm pe ele să robotească, iar noi plecăm prin sat să ne dăm mari că, băieți de la oraș, am tranșat singuri ditamai porcul. Porc, nu jucărie, era cât un bou! Uite-așa o căpățână avea, nici nu putea s-o mai salte, mânca de culcat, ca boierii. Avea slănina pe spate de patru palme, a trebuit să-l decopertăm cu o sabie. De unde sabie? Avea tătuța una prin pod, de la război. De șapte oameni a fost nevoie să-l țină la tăiere, dar după aceea numai noi doi am făcut toată treaba, l-am hăcuit gospodărește și mai ales rapid, țac-pac! Cine-i mai tare ca noi?

Ne-am întins până a doua zi cu băutele și cu minciunile pe la neamuri, prin sat, c-așa-i omul când bea un păhărel la tăiatul porcului, le mai umflă. Am dormit la vărul Ciotoi.

Când ajungem acasă, a doua zi, omul arvunit de noi să ne ducă la gară, vreo zece kilometri, ne așteaptă cu sania la poartă. Mama, văzând că întârziem, ne-a pregătit bagajele. Le aruncăm în sanie și ne întoarcem să ne luăm rămas bun.

– Sărut-mâna, mămică, rămâi sănătoasă.

– Prin februarie, la anul, venim iar să mai stăm cu matale măcar o săptămână. Până atunci numai bine terminăm slănina, cârnații, caltaboșul, chișca, afumături, tot ce ne-ai pus la pachet.

– Vai, zice mama, dar n-am făcut nimic din toate astea. La cum ați tăiat voi porcul, n-am avut ce alege pentru cârnați și pentru restul, cum se face la casele de gospodari.

– Și atunci ce e așa de greu în bagajele alea? Că abia le-am tăbârcit până la căruță.

– Porc, dragii mei măcelari, Harcea și cu Parcea. V-am pus la fiecare câte o felie.

Mama. Nu se supăra niciodată pe noi. Adică nu mai mult de o zi.   Ne-a dus de mână până la poartă, ca pe copiii mici, ne-a pupat încă o dată și a plâns iarăși când sania, trasă de un cal albit de promoroacă, s-a smuls scârțâind din mușcătura zăpezii și a pornit cu noi spre capătul satului.

Anul următor, când poate am fi știut să-i tranșăm porcul mult mai bine, mama nu mai era. N-am mai tăiat porc de atunci, nici eu, nici fratele meu. Nu mai avea cine să ne ierte.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!