Harcea și cu Parcea taie porcul

E ziua de Ignat. Vine mama de dimineață, trage de noi:

            – Hai, băieți, scularea! Azi tăiem porcul.

            Sărim din pat, acrobatic, direct în bocanci. Eu în ai mei, Dănuț în ai lui. Nu-i încurcăm niciodată, deși alăturați și perfect identici. Acum purtăm și aceeași mărime, că m-a ajuns Dănuț din urmă. Tot ce primim de la cămin e la fel, șosete, bocanci, pantaloni, veston, cămașă, flanea, palton, tot, tot, tot. Umblăm îmbrăcați la fel, parcă am fi gemeni. Eu ca el, el ca mine – și amândoi la fel cu ceilalți trei sute de băieți de la cămin. Și acum, în vacanță, tot cu hainele statului umblăm. N-are mama cu ce să ne cumpere de îmbrăcat. Și nici n-ar avea rost să dea bani pe niște bulendre de purtat numai în vacanță, fiindcă la școală nu avem voie cu haine de acasă.

            Mama pune apă la încălzit pe plită, să fie pentru spălatul porcului, pregătește cratițe, lighene[1], tot ce trebuie. Umblă ca suveica prin casă, cu treburile ei, și turuie voioasă:

            – Tăiem porcul, umplem cârnați, facem tobă, chișcă, caltaboș, punem slănina la sare, topim jumări și punem în chiup[2]. Facem azi totul, ca să ne luăm de o grijă. Când plecați la cămin, vă dau câte ceva din toate.

            S-a păstrat obiceiul, în sat la noi, să se taie porcii de Ignat, nu mai devreme sau mai târziu. Așa că e greu să găsești tocmai azi un om priceput să înjunghie și să cenătuiască[3] un porc. Mama zice că l-a arvunit[4] pe Pricovanu, dar ăla o ține tot într-o beție de câteva zile, nu e în stare să taie nici mămăligă cu ața, așa că o să vină moș Ion al nostru, dar numai să înjunghie porcul, iar mai departe, dacă am putea să ne ocupăm noi, băieții ei, că n-o fi chiar așa de greu. Dacă am vrea, dacă ne-am înghizui[5]…

            – Cum nu? Lasă, mamă, că ți-l tranșăm noi, zice Dănuț, ce mare scofală? Ciotoi e mai mic decât noi și taie oi și porci de când era atâtica. Numai să ni-l dai gata tăiat, că noi suntem miloși, nu băgăm cuțitul în porc viu.

            Îl aprob din cap. Da, suntem miloși tare. Unul mai milos decât altul – și mama știe asta. Ne apucă plânsul numai dacă vedem o pisică speriată sau o rățușcă rătăcită de cârd.

            – Dar o să vă descurcați oare? Sau să mai chem pe cineva să vă mai arate… Eu nu pot sta cu voi să vă zic ce și cum să faceți, că mă doare operația la frig, înlemnesc.

            – Ne descurcăm, stai liniștită. Am văzut de atâtea ori cum se face asta, ne-om pricepe noi, că doar n-o fi vreo mare inginerie.

            – Când vine moș Ion, cheamă și matale un vecin în ajutor, să țină porcul, că noi nu putem să ne uităm când îl taie.

            – Știu, sunteți miloși. Dar carnea de purcel vă place!

            – Da, dacă nu guiță, dacă nu se zbate în farfurie. Și dacă nu se uită la noi.

            Mâncăm ceva din fugă, bem niște nechezol[6] fiert a nu știu câta oară, că de-acum suntem și noi băieți mari, și ne ridicăm de la masă.

            – Noi plecăm oleacă prin sat, mămică, până termină moș Ion treaba. Nu vrem să-l auzim pe Sforăilă când guiță. Ne rupe inima!

            Sforăilă e porcul mamei. Sforăie noaptea în coteț de tremură becurile în casă, nici nu putem dormi.

            – A zis Ion că abia pe la 10 vine, că-l taie întâi pe-al lui, pe urmă pe-al nostru. Pe la și jumătate să fiți aici, să nu se răcească porcul.

            Ies cu frate-meu din ogradă și o luăm la deal, spre bufet. E singurul loc din sat unde poți să întâlnești pe cineva cu care să stai de vorbă. Dacă omul nu e acolo, înseamnă că n-are timp de taclale.

            Vărul nostru, Tomiță, e cârciumarul. Îi cerem câte un vin fiert și ne dă. Suntem noi elevi, dar destul de mărișori, nu ducem la ureche. Iar Tomiță nu e dirigintele nostru. Și e frig tare afară. Ce frig, e chiar ger! Dacă pui limba pe ceva de metal, ți se lipește. Dar dacă o pui pe un păhărel fierbinte, nu pățești nimic. Stăm la masă, lângă godinul hrănit cu cioate de salcâm, și ciocnim în sănătatea neamurilor noastre, pe rând.

            Deodată, un guițat teribil, neîntrerupt, se sparge deasupra satului. Apoi, liniște. Un fior ne trece odată cu tăria vinului.

            – O fi al nostru?

            – Nu cred, nu s-ar auzi de aici. Și nici vocea nu seamănă…

            Vine la masa noastră vărul Cătălin. Ciotoi îi zicem. Ne-a văzut pe geam, din drum. Ne pupăm, ne îmbrățișăm, primim și de la el un rând. E doar niște vin fiert, ne spunem. Și e vacanță! Povestim de una, de alta, că nu ne-am văzut de mult și urmează să nu ne vedem încă multă vreme, nu-i bine să plecăm așa, nevorbiți.

            Iar se aude un porc.

            – Nu e al nostru, ăsta e răgușit.

            Pe urmă, altul. Din sus, din jos, dinspre Hârtop, dinspre Bahnă, de peste tot se aud, când și când, covițăieli și horcăieli însângerate. Și niciun biet porc sacrificat nu pare să fie al nostru. Tot zicem că ăsta nu-i, ăla nu-i, mai povestim de una, de alta, nici nu ne dăm seama când trece timpul. Și deodată apare mama la ușă, gâfâind.

            – Hai acasă, măi băieți, că îngheață porcul în ogradă. De două ore e tăiat!

            – Două ore să fi trecut? mă mir eu sincer. Doamne! Nouă ni s-a părut că doar jumătate, hai, trei sferturi. O oră nu înseamnă nimic, mămică, la sat, unde s-a născut veșnicia.

            Dacă încep să-i fac mamei trimiteri la Blaga, înseamnă că vinul ăla fiert a fost destul de tare. Mergem anevoie prin zăpadă și din când în când mai scăpăm piciorul în lături, cât de la lunecuș, cât de la vin.

            Bietul Sforăilă zace lat lângă coteț, cu o gaură mică, abia de două degete, în gât. Semn că l-a tăiat cineva priceput. Dănuț îl mângâie pe fălci și scapă o lacrimă, scurt, de parcă ar trage-o repede, nu știu cum, înapoi. Înghit și eu un nod mare din gât.

            Mama a venit cu câte o ceașcă de vin fiert, ne cinstește și ne dă sfaturi cum să tranșăm porcul.

            – Gata, mămică, du-te în casă, că de aici ne descurcăm noi, doar suntem băieți mari. Te chemăm noi când avem nevoie.

            Pleacă mama, noi ne apucăm de treabă. Învelim porcul cu paie și îl pârlim bine. Chiar foarte bine. Pe o parte s-a făcut scrum, pe cealaltă e încă rozaliu.

            – Aoleu, frate, am ars șoricul!

            – Lasă că e bine așa, iese scrumul ăla când îl spălăm cu apă fierbinte și-l frecăm cu peria de paie. Ia să vezi ce frumos se face.

            – Ce să speli, ca nici nu mai e șoric pe partea asta! Se vede slănina!

            – Și ce vrei să se vadă, ficatul?

            Mai bem niște vin, începem să răzuim cenușa de pe porc cu cuțitele. Îl spălăm bine cu apă caldă, frecăm cu peria, apoi cu sare grunjoasă, cum am văzut în alți ani că se face. Doar câteva porțiuni sunt arse de tot, în rest a ieșit un șoric chiar frumușel, rumen, îți vine să-l rupi cu dinții de pe porc. Jupuim o bucată și mâncăm pe loc, cu sare.

            Vine mama, zgribulită, înțepenită de șale, să vadă cum ne descurcăm. Răsucim repede porcul cu partea mai frumoasă în sus.

            – Hm, i-a mai rămas niște păr pe la încheieturi, pe la greabăn, dar nu-i nimic, mai răzuiesc eu cu cuțitul… În rest, e foarte bine. Dragii mei, pricepuții mei, hărnicuții mei!

            Când ne laudă mama, nici vin nu ne mai trebuie! Ne îmbată vorbele ei.

            Am adus din casă lighenele, cratițele, să punem în ele mațele, organele și ce mai are porcul prin el.

            – Gata, mămică, ne apucăm de tranșat. Du-te-n casă, la căldură, că ești bolnavă. O să înțepenești de la operația aia, vrei să te ducem cu sania în casă?

            – Bine, dar aveți grijă să nu spargeți bășica.

            – Și fierea, știm, știm! Du-te, facem noi ce trebuie, că nu-i mare filozofie.

            – Să scoateți mușchii, mușchiuleții…

            – Scoatem tot.

            – Nu lăsăm nimic în urmă. Du-te-n casă, că ești vânătă de frig!

            Într-adevăr, tranșarea unui porc nu-i mare filozofie, nici măcar una mică, e pur și simplu o treabă total în afara filozofiei, însă a naibii de grea. Ne dăm seama de asta, eu și frate-meu, când rămânem singuri cu porcul și nu știm de unde să începem să-l măcelărim. Șuncile de pe spate le scoatem cât de cât corect, unele mai groase, altele mai subțiri, mai mult strâmbe decât drepte, dar când ajungem să lucrăm la burtă, în spațiul ăla în care natura a putut înghesui încărcătura unei remorci, începem să ne pierdem curajul. Ni-l refacem, cât se mai poate, cu niște vin fiert. Are piper mult, merge după șoric.

            – Pe care parte e ficatul? întreb jumătate în glumă, jumătate în serios.

            – E pe-aici, pe undeva. E uriaș, dăm noi de el.

            – Dar splina unde-i? Cum arată?

            – Păi ce, porcul are splină?

            – Normal că are, altfel cum respiră?

            – Cu plămânii.

            – Da, ai dreptate, că are și plămâni.

            – Bojoci.

            – Ce înseamnă bojoci?

            – Tot plămâni.

            – Păi câți plămâni are?

            – Doi.

            – Și doi bojoci.

            – Nu, frate, doi sunt de toți, ca la om.

            – Și ficatul tot ca la om. Și rinichii tot ca la om. Și inima. Și mațele. Toate-s ca la om. Și atunci cum n-are suflet ca la om?

            – Tot ce e viu are suflet, viață. Ia lasă filozofia, mai bagă un vin.

            Spintecăm burta de-a lungul, cu grijă, să nu spargem ceva înăuntru. Ceva din acel mecanism, cald încă, sofisticat, care-l făcea pe Sforăilă să trăiască. Să se îngrașe pentru noi. Să se bucure, să zâmbească în somn, să lenevească cu voluptate, să râme neobosit pe sub gard cu râtul lui tare ca fierul, și totuși atât de sensibil…

            Merg cu cuțitul de-a lungul burții. Aud fâșâitul cărnii despicate de tăiș. Mă înfior.

            – Frate, parcă bag cuțitu-n Dumnezeu!

            – Ia vezi, c-ai să dai de dracul dacă atingi fierea și se amărăște toată carnea.

            Când burta e despicată de tot, un morman de mațe se revarsă afară. Le luăm cu brațul și le aruncăm într-un lighean. Va fi treaba mamei și Țațanei, sora ei, să le descâlcească, să le curețe și să le umple după rostul fiecăruia.

            – Ăsta ce-o fi?

            – Ar putea fi stomacul.

            – Bun, îl dăm deoparte, e bun la tobă.

            – Dar dacă nu-i?

            – E ceva ce poate fi umplut, deci pune-l acolo, la tobă.

            – Unde-i fierea? Fierea, frate, să n-o atingem!

            – Unde să fie? Pe-aici, pe undeva. Uită-te și tu.

            – E beznă-n porc, nu văd nimic.

            – Dar cum arată?

            – Ca un balonaș verde.

            Băgăm mâinile până la coate în porc, răscolim prin măruntaie. Cumva le luăm cu totul și le trântim în alt lighean. Lasă că le alege mama. Ea știe. Mai bine să scoată ea fierea, decât să riscăm noi și, Doamne ferește, să compromitem toată carnea.

            Mai găsim una, alta, prin abdomen.

            – Asta ce-i?

            – Nu știu. Dă-o la câine.

            De când îi tot aruncăm bucăți despre care nu știm ce sunt și la ce ar fi bune, câinele s-a umflat ca un balon, gâfâie, abia mai respiră.

            Încet-încet, reușim să golim porcul. Încercăm să scoatem mușchii de pe spate. Cuțitul tot fuge aiurea, izbindu-se de oase, și în loc să ne iasă mușchiul întreg, frumos, obținem doar bucăți, bune doar de tocat la mașină. Nici capul nu reușim să-l detașăm, că e al naibii de bine prins de trunchi, nu nimerim punctul ăla unde faci o dată cu cuțitul, sucești și, gata, se desprinde – cum am văzut că fac ăia care știu cum se face. Când încercăm să găsim încheietura pulpelor, articulația, ne ia durerea de cap. Tot înțepăm cu cuțitele, fiecare la câte un picior, facem pulpa ferfeniță. Ciopârțim la nimereală.

            – Unde-au pus, frate, încheieturile alea?

            Ne uităm amândoi la porc, deznădăjduiți, ștergându-ne sudorile de pe frunte cu mânecile pline de grăsime și de sânge. Bietul Sforăilă e ars, e hărtănit, e flendurit. Nu seamănă deloc cu porcul frumos, rumen, din amintirile noastre.

            – Eu mă dau bătut, zic. Nu reușim nicicum să tranșăm porcul ăsta. Am obosit. Și mi se pare că-l chinuim și pe el.

            – Lasă că o rezolvăm altfel, zice Dănuț. Și se duce până în șură, se întoarce cu un fierăstrău în mână.

            – Ce naiba faci cu ăsta?

            – Hai să-l tăiem felii.

            – Cum?

            – Tăiem capul cu fierăstrăul, apoi tăiem de la cap la coadă felii. Dar mai groase, așa, ca să-nțelegi ceva din ele.

            – Dar mama a vrut să scoatem separat toate alea.

            – Lasă, că le separă ea. Tot carne e și așa. Într-o felie de aia ai și șuncă, și macră, și os, de toate. Le vezi în secțiune, e frumos.

            – Bună idee. Hai să terminăm odată, că n-o să stăm până la noapte să demontăm porcul în componente, cum vrea mama. Îi dăm carne, n-are ce să comenteze.

            Tragem câte un gât de vin și începem să tăiem porcul felii. Groase cam de-o palmă. Unul de-o parte, unul de cealaltă, tragem cu putere de fierăstrău. Dinții de fier trec cu ușurință prin carne, rod rapid oasele, rup tendoanele. Începem de sus, de la spinare, și ieșim cu tăietura jos, ca la bușteni. Curând, porcul nostru e feliat de la cap la coadă. Așezat pe burtă, cu feliile puse cu grijă una lângă alta, porcul pare, de la distanță, că e întreg.

            Mama vine, cu șapte cojoace pe ea, să vadă ce trebușoară am făcut și de ce durează atât. Când vede porcul stând frumos pe burtă, cu râtul întins pe scândură, parcă ar face plajă, începe să strige la noi încă de departe, de la portiță:

            – Vai, vai, vai, măi băieți, dar voi chiar vă bateți joc? Uite că se întunecă acuși și încă n-ați tranșat porcul.

            – Ba l-am tranșat foarte tare!

            Mama a ajuns lângă noi.

            – Mă faceți chioară? Voi ați băut vin, nu eu. Uite porcul întreg și neatins aici!

            – Cum adică e întreg? Ia mișcă-l un pic!

            Dănuț împinge ușor cu vârful bocancului și porcul se prăbușește. Se dezmembrează. Bucățile mari, tăiate ca la gater, se răspândesc peste tot.

            – Doamne, Dumnezeule! face mama, punându-și mâinile-n cap. Ați stricat bunătate de porc. Harcea-parcea l-ați făcut. Cum ați putut să…

            Și începe să plângă. Lacrimile ei destramă lumina leșioasă a după-amiezii.

            – Toba mea… cârnații mei… murmură mama printre sughițuri.

            O îmbrățișăm amândoi, unul de o parte, unul de cealaltă, și se liniștește. O pupăm și-i zicem nu mai plânge, mamă, și ea nu mai plânge, își șterge lacrimile, scoate un zâmbet proaspăt din sufletul ei iertător și zice:

            – Iaca, am și eu băieți care fac trebușoară… Ce să zic, meșterii de la Hârlău, strică bun și îl fac rău. Hai cu toate bucățile astea în casă, oi vedea eu ce fac cu ele. Până la urmă, tot carne e. Altul moare și-așa n-are. Alții stau la coadă până leșină pentru doi adidași de porc și eu acum să fac mofturi, când am porcul întreg?

            Ea nu știe că porcul nu e chiar întreg. O parte e în câine. Niște chestii ciudate de prin burtă, ciopârțite în ultimul hal, zac ascunse în zăpadă, măcar să nu le mai vadă nimeni. Le-am băgat sub preș, cum se spune. O bucată e scrum – pe partea nevăzută a porcului. Bucățelele care au sărit când am dat cu barda, fără să nimerim de două ori în același loc, sunt și ele dosite, le va hali câinele când se va elibera de povara actuală.

            Cărăm totul în casă. De-acum e treaba femeilor, a mamei și a Țațanei, să facă toate bunătățile, dacă se mai poate face ceva. Le lăsăm pe ele să robotească, iar noi plecăm prin sat să ne dăm mari că am tranșat singuri ditamai porcul. Porc, nu jucărie. Era cât un bou! Uite-așa o căpățână avea, de la o vreme nici nu putea s-o mai salte, mânca de culcat, ca boierii. Avea slănina pe spate de două palme, ba de patru, a trebuit să-l decopertăm cu o sabie. De unde sabie? Avea tătuța una prin pod, de la război. De patru oameni a fost nevoie să-l țină la tăiere, dar după aceea numai noi doi am făcut toată treaba, l-am hăcuit gospodărește și mai ales rapid, țac-pac! Cine-i mai tare ca noi?

            Ne-am întins până seara, târziu, cu minciunile pe la neamuri, prin sat, c-așa-i omul când bea un vinișor la tăiatul porcului, le mai umflă.

            Cam asta a fost cu porcul nostru în iarna aceea.

            Când am ajuns acasă, mama dormea. Lighenele cu carne erau pe jos, în verandă, așa cum le lăsaserăm noi. Cam câte trei-patru felii într-un lighean. Nici vorbă de șunci, cârnați, caltaboși, tobă, chișcă și ce se mai poate face dintr-un porc cât un taur. Tăuraș. Vițeluș. Mă rog, dintr-un porc cât un porc.

            Mama s-a trezit când ne-a auzit foindu-ne prin casă. A aprins lumina.

            – Gata, v-ați lăudat destul cu isprava voastră? Dacă vi-i foame, aveți mâncare caldă pe plită. Mămăliga e caldă, între perne. Nu vă culcați flămânzi.

            Când ești la pubertate, te scoli devreme, bei vin fiert, tai un porc și pe urmă dai din gură jumătate de zi, lăudându-te la tot satul, ți se face o foame o foame de lup. Ai mânca un porc întreg! Fie, doar un purcel. Dar pe plită era numai oala cu borș de post, din care tot mâncam de două zile.

            – Dar cârnați n-ai făcut, mămică? Măcar o friptură la ceaun. Ne e poftă.

            – Am vrut eu să fac ceva bun, măi băieți, dar nu m-am descurcat cu bucățile celea. Cum ați tăiat voi porcul ista, pur și simplu n-am știut din care felie să iau pentru friptură, din care pentru cârnați… Am lăsat și eu toată carnea așa, oi vedea mâine ce fac cu dânsa. Să văd ce zice și Anuța, că pe mine nu mă duce capul.

            – Am făcut și noi cum ne-am priceput, mamă. Ce dacă am flendurit carnea? Oricum o toci când faci cârnați… Afumături nu știu dacă mai ai cum, dar măcar niște cârnați, te rugăm…

            – Nu știu dacă mai fac eu ceva din porcul ista. Buni măcelari am avut, Harcea și cu Parcea… Tare frumos l-ați mai aranjat! a zis mama râzând.

            S-a ridicat din pat și a venit să ne pună borș în străchini. Stătea pe taburet în fața noastră și se uita la noi cum mâncăm. Noi sorbeam din linguri, ea ne sorbea din priviri. Cu ochii ei blânzi și limpezi, fără urmă de supărare. Așa că am îndrăznit să insist:

            – Dar niște cârnați tot faci, nu? Să ne dai și nouă pachet când plecăm la școală.

            – Nu fac nimic, nu mă mai bateți la cap.

            – Și cum adică, plecăm așa, cu mâna goală?

            – Nu, Doamne ferește! Cum să plecați fără oleacă de cărniță de porc? O să vă dau la fiecare câte o felie.

            Mama. Nu se supăra niciodată pe noi. Adică nu mai mult de o zi.

            Dimineață, când ne-am trezit, era înfiptă până la coate în lighenele cu carne, tot întorcea feliile pe-o parte și pe alta ca să aleagă nu știu ce bucăți pentru nu știu ce bucate. Ceva-ceva tot a făcut până la urmă, să nu spunem că n-am avut și noi un cârnat și o bucată de tobă. Cele cuvenite, cum s-ar zice azi. Restul l-a topit mama și a încăput foarte bine în chiupuri și borcane, stăteau aliniate cât era veranda de lungă, albe și frumoase, se uita mama cu bucurie la ele. Aveam carne! Ne iertase.

            De atunci n-am mai tăiat porc niciodată. Nici eu, nici fratele meu. Poate ne-am încumeta acum, fiind mai copți la minte, dar nu mai are cine să ne ierte.

[1] Nimeni nu folosește, în sat, pluralul ligheane.

[2] Vas mare de ceramică.

[3] A cenătui/cinătui – A tranșa porcul sau alte animale de curte. A tăia carnea bucăți pentru gătit.

[4] A arvuni – Aici, a face o înțelegere cu cineva pentru o treabă anume.

[5] Ase înghizui – A se încumeta, a îndrăzni să facă ceva, a se baza pe ceva.

[6] Înlocuitor de cafea în anii dictaturii ceaușiste.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!