Hoțomanul

Motănel stă-ntr-o cutie
nemișcat ca o mumie
tot sperând c-o să observe
cine-i umblă la conserve.
Cică a avut mai multe
și s-au dus pe căi oculte.
Zilnic câte una îi
pleacă de la căpătâi
și-a rămas bietul pisic
dintr-un bax cu mai nimic.
Crede că vreun hoț îi fură
lui mâncarea de la gură.
De-aia stă și își păzește
hrana umedă cu pește
(mai mânca și pui, și vită,
dar de-un timp le cam evită,
nu-i mai place decât ton
și doar în aspic, pardon!).
Când aude gălăgie,
sare fiara din cutie,
dă târcoale și se-nfoaie,
se-ndoaie și se dezdoaie,
dă cu gheara, scuipă tot,
cască uite-așa un bot
și devine pe moment
tigru de apartament.
Dacă te-ai apropia,
ar fi vai de pielea ta!
Ia conservele la rând
și le numără în gând,
apoi zice-n limba lui:
– O conservă parcă nu-i!
Cine-i hoțul? Vreau să știu!
Jur c-o să-l mănânc de viu!
– Motănel, mânca-ți-ai coada,
tu ești hoțul! Vrei dovada?
Cine are pe mustață
sos de ton de dimineață?
Cine rade zi de zi
câte o conservă? Zi!
Că nu vine nimeni, bre,
să-ți fure conservele.
Le bagi tu ca spartu-n tine
și te miri că-s mai puține!
Pot să jur că nu există
o pisică mai fomistă.
Toată ziua miau, miau, miau,
înc-o porție să-ți dau
apoi, după ce razi tonul,
vrei să ronțăi și castronul,
chiar pe mine parc-ai vrea
să mă ronțăi dumneata.

Motănel se-ngândură,
face-un salt pe scândură
și se pune iar la pândă
tot sperând într-o izbândă.
Poate-poate Motănel
se va prinde chiar pe el
când, flâmând și plin de vervă,
dă atacul la conservă.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!