Iarna nu-i ca iarna – Momente și spițe (49)

             Firma plătită de primărie să nu deszăpezească pe strada mea şi-a respectat contractul şi, într-adevăr, n-a deszăpezit niciun centimetru pătrat, n-a mişcat un fulg.

           Pe mai multe străzi s-a întâmplat asta. Şi nu doar în Bucureşti, ci în mai multe oraşe, încât bicicliştii de pe mai multe străzi din mai multe oraşe s-au simţit de-a dreptul batjocoriţi. Ca să nu mai zic de automobilişti, pe care i-am văzut înţepeniţi în zăpadă, în locuri unde numai reporterii de televiziune mai puteau să ajungă. Toată lumea iese la plimbare cu maşinile, e o prostie să stea cineva în casă când ninge atât de tare numai o dată la câţiva ani.

            Bicicleta mea, ca multe altele, refuză să mai hiberneze de când a auzit de încălzirea globală. Cum a văzut primii fulgi, a început să dea bucuroasă din pedale. Şi ce dacă ninge? E un motiv în plus să iasă la plimbare fiindcă, în sfârşit, nu mai sunt gropi în asfalt. Cum să-i refuzi aşa ceva unei biciclete din capitala României? Aşa că am scos-o afară.

            Din dotările pe care ni le recomandă poliţiştii când ne învaţă la televizor cum să supravieţuim pe şosele când ninge nu era echipată decât cu lanţ, aşa cum îi şade bine oricărei biciclete. Nu tu cauciucuri de iarnă, nu tu lopată şi sac de nisip, telefoane mobile, apă, mâncare pentru cazul că aş fi rămas înzăpezit. Nu mă gândeam că mi se poate întâmpla ceva rău în oraş.

            De la prima pedală mi-am dat seama că iarna nu-i ca vara şi nici măcar ca iarna. Iarna aia din contractele cu cântec ale primăriei, unde din milioane, milioane de fulgi de zăpadă, nu apar decât milioanele. Ei, da, am rămas înţepenit în zăpadă. N-aveam decât să aştept ajutorul autorităţilor, aşa cum văzusem la televizor că se procedează. Dar n-a venit nimeni să-mi aducă un ceai, o pătură, o tartină. Nu mi-a spus nimeni nimic, nu m-a întrebat nimeni nimic. Am sunat şi la televiziune. Degeaba. Eu muream de frig acolo, iar ei stăteau la căldurică şi împărţeau ministere, nici nu-i interesa de soarta unui cetăţean ieşit la plimbare cu bicicleta prin nămeţi. Dacă eram o femeie gravidă?

            Pătruns de frig, am început să am vedenii. Mi se părea că trăiam într-un oraş unde firmele plătite din banii mei înlăturau zăpada de pe străzi, iar eu zburdam cu bicicleta în urma utilajelor. Vedeam, în agonia mea, cum se înălţa din zăpada virgină un palat minunat, numit velodrom, unde sute de biciclişti plăteau, bucuroşi, ca să pedaleze, cu ora, numai în tricouri, nepăsători la frigul de afară şi fără maidanezi în urma lor…

            Credeam că voi muri de frig, înzăpezit pe strada mea, când salvarea a venit tot de la autorităţi. Maidanezii rămaşi pe stradă prin grija primăriei atâta au alergat încolo şi-ncoace după mâncare, că au făcut cărări şi am putut şi eu să ajung pe un făgaş până la scara blocului.

            Nu de mine mi-a fost milă, ci de biata bicicletă. Mi-era clar că nu va avea niciodată parte măcar de o străduţă asfaltată şi fără zăpadă, nu de pistă adevarată, nu de velodrom acoperit. Şi mi-a venit s-o eutanasiez pe loc, să-i fac două injecţii masive cu rugină.