Ilișoi plânge și vrea să moară scriind

(Acest interviu a fost realizat de DAN TERTECI) 

Despre Viorel Ilișoi am afla prima dată de la un confrate cu care mai ieșeam la o bere. Poveștile despre talentul lui mi-au rămas bine întipărite în minte. L-am căutat să discutăm și am vorbit. Omul ăsta a crescut la casa de copii, e sensibil, scrie bine, și se destăinuie ușor. Am vorbit despre presă, cultură, suflet, emoție, prostie… Dar e mai bine să descoperiți singuri cine și cum este omul despre care zic eu aici. (Dan Terteci)

‒ Ai impresia că ești tare atunci când scrii, crezi că ești puternic?

‒ Cu sentimentul ăsta scriem, cred, toți. În sinea lor, toți autorii se cred niște genii, fie că o recunosc sau nu. Au nevoie de suflul ăsta interior ca să le umfle aripile. Când scriu, și geniul, și veleitarul trăiesc la fel de intens. Numai că unul scoate un munte, iar celălalt scoate un șoricel. Dar de scremut se screm la fel de tare. Iar eu mai tare decât toți. La mine scrisul e un chin. În subconștient m-oi fi simțind și eu vreun Nistorescu sau vreun C.T.P, dar când scriu, scriu ca mine, cu umilința măruntului ziarist la normă care sunt. Puternic mă simt doar atunci când am impresia că stăpânesc bine subiectul, ceea ce se întâmplă foarte rar.

‒ A trebuit să-ți alterezi stilul de scris în condițiile în care se citește tot mai puțin în societate?

‒ Mă întrebi dacă am făcut concesii, dacă am scris cum se cere, cum vrea publicul? Nu. Nu am făcut asta. Multă vreme am scris cum au vrut șefii gazetelor pe la care am lucrat, nu multe. Acum nu mă mai întreabă nimeni cum scriu, nu-mi mai dă nimeni indicații ‒și asta nu e neapărat ceva bun ‒, scriu cum mă taie capul, cum mă pricep. Nu sunt deloc interesat dacă va plăcea sau nu ce scriu, nu mă gândesc la cititori. Important e să îmi placă mie. Și sper la fiecare text că, dacă îmi place și mie, va plăcea și cititorilor. Uneori sunt lăudat, alteori criticat, chiar înjurat. Asta-i viața de ziarist. Mă bucur când îmi sunt apreciate reportajele, recunosc. E cea mai bună răsplată, poate chiar să țină și de foame o vreme.

‒ Jurnalismul pentru tine este…

‒ O treabă pe care am început-o în glumă, dar am ajuns în scurt timp să o respect, să o iubesc. Nu e doar un job, e mult mai mult. Ca să-l citez pe Nichita Stănescu, „e o întâmplare a ființei mele“. A vieții și a ființei mele.

‒ Ce vinde presa, senzațional, superficialitate, decadență, desfrâu etc.? De ce?

‒ Asta se vinde pentru că ăsta e publicul. Asta vrea. Avem un public avid de chiloțăreală. E și vina presei aici, pentru că ani de zile a exploatat latura asta grobiană, ca să nu zic lăturile, și în timp a format acest public, cu aceste preferințe. Ia să nu mai scrie nimeni, de mâine încolo, presă din asta documentată pe gaura cheii și scrisă cu picioarele. Ce s-ar întâmpla? Ar veni la poarta redacțiilor valuri de cititori cerând în delir articole proaste, rahat pe hârtie, cum cer creier morții ăia vii din filmele horror? Nu. Ar citi până la urmă ceea ce le-am da: numai comentarii de-ale lui Pleșu. Dar nu e doar vina presei. E și școala, și societatea în ansamblu, și clasa politică, și materialul uman… Ia încearcă să vinzi niște spirt într-o moschee! N-ai să ai succes, nu ți-ai găsit acolo publicul pentru așa ceva. Fiecare găsește ce vrea în presa noastră: și marfă proastă, și marfă prima. Problema e că sunt mai mulți consumatori de marfă proastă. Sunt ziariști cu duiumul, încă mai sunt, care produc fără pic de remușcare cele mai oribile deșeuri jurnalistice. Îi disprețuiesc pe cei care fac asta. Nu-i obligă nimeni să se prostitueze în halul ăsta. O vină e și a patronilor, care văd doar banul, când meseria asta e mai mult decât o afacere, cum ar fi o afacere cu cârnați, e mai mult decât o bâtă cu care să-ți pocnești inamicii: e o misiune pe care ți-o asumi în cetate: și tu, patron, și tu, ziarist. Dar la noi s-a cam pierdut latura asta înaltă, a rămas doar zgura.

‒ Reportajele tale sunt rodul unor raționamente inductive, pleci de la ceva ce știi și ai văzut și prezinți așa cum ți s-ar părea ție că ar trebui să evolueze lucrurile?

‒ Nu, nu prezint cum mi-ar plăcea mie. Scriu reportaje, nu proză, deci prezint lucrurile așa cum sunt. Sau, mai exact, așa cum le-am văzut eu, cum le-am înțeles. Cum le-am perceput. Autorul de reportaj are, e adevărat, o libertate mai mare decât autorul de știri, dar oricâtă subiectivitate ți s-ar îngădui, nu poți scrie despre un cal în așa fel încât să se înțeleagă că ar fi o vacă. Albul trebuie să rămână alb și negrul, negru. Realitatea trebuie păstrată nealterată. Ai însă libertatea să o interpretezi, să o filtrezi prin sensibilitatea, prin conștiința, prin cultura ta, ceea ce autorul de știri nu poate face, el trebuie să înregistreze fidel bucățica de realitate despre care scrie.

‒ Ești un model pentru jurnaliștii tineri?

‒ Da. Un model de un metru șapteșpatru și de o sută treizeci de kilograme. Defilez cu mers de pisică pe podiumul presei și tinerii mă aplaudă, râvnesc la atuurile mele. Sunt un model pe dracu’! Cine mai are nevoie de modele?

‒ Care a fost primul tău material scris?

‒ Am debutat în februarie 1990, într-un săptămânal nervos din pașnicul Botoșani, „Atitudinea“, singura opoziție la valul uriaș de fesenism care spăla județul până la rocă, la temelie. Era un fel de anchetă scrisă la propriu pe genunchi, într-un birou de la Casa Tineretului, despre un camion cu portocale sosit în mare taină în oraș și împărțit pe sub mână de proaspeții granguri. Se chema „Ala-bala, portocala“. Îl am și acum. Îl recitesc când am nevoie să îmi reamintesc cum nu trebuie să scriu. Asta e, nu m-am născut ziarist: am devenit. Sper că am devenit.

‒ Care ți-ar plăcea să fie ultimul?

‒ Nu vreau să mă gândesc la asta. Dar dacă m-ai întrebat, poftim: aș vrea să fie un reportaj, nu contează care, neterminat. Adică să mor în timp ce îl scriu. La datorie!

‒ Ai plecat în vreo delegație mințind acasă că pleci în altă parte?

‒ Nu, niciodată. Nu era nevoie. De ce să mint? Nu se opunea nimeni plecării mele în delegație, nu trebuia să inventez motive, pretexte. Poate, invers, să fiu în altă parte și să spun că sunt în delegație, asta ar fi avut o logică, dar nici așa nu s-a întâmplat vreodată. Plecam cu bucurie în delegație, îmi plăcea să merg în întâmpinarea realității, să mă tăvălesc în praful ei. Vorbesc la trecut, cu nostalgie, pentru că de ani de zile nu am mai fost într-o delegație plătită de ziar. Patru-cinci ani, îți vine a crede? Și înainte de criză stăteam foarte puțin pe acasă…

‒ Ce obiecte cari cu tine zilnic?

‒ Nu mă despart de buletin. Mi-e teamă că voi crăpa pe undeva, nu la masa de scris, și se va spune că a fost găsit un cadavru, voi fi plimbat prin labirinturile birocrației ca să mă identifice, ținut la frigider ca piftia… Așa, având buletin, nu se va vorbi despre un cadavru, îngrozitor!, ci despre trupul neînsuflețit al ziaristului lui Pește. Mai port și telefonul mobil, dar ăsta e un obiect pe care îl urăsc, l-aș da dracului, că lucrul lui e. O pacoste! Îți mulțumesc că pentru interviul ăsta nu m-ai sunat, ci mi-ai scris pe Facebook. Nu-mi lipsește ceasul de la mână și batista din buzunar: de pânză, nu de hârtie. Sunt de modă veche. Și, în sfârșit, am tot timpul legitimația de ziarist la gât, direct pe piele. O port ca pe un talisman. N-am scos-o de ani de zile ca să mă legitimez, în practica jurnalistică e aproape inutilă, dar eu țin mult la ea. Bucățica asta de carton are în ea, în mod simbolic, ceva din viața mea, din identitatea mea pe pământ: sunt ziarist, domnule!

‒ Cum te împaci cu agresarea limbii române on line?

‒ Nu mă împac. Dar nu mă pune nimeni să citesc texte agramate. Nu mă împac cu agresarea limbii în nicio situație, nu doar on line. Mă enervează cumplit, mai ceva decât telefonul mobil. La început, mă amuzam. Acum mă apucă plânsul.

‒ Dacă nu erai moldovean, unde ai fi vrut să te naști în România și de ce?

‒ De ce neapărat în România? Aș fi vrut să mă nasc undeva în Anglia. În felul ăsta aș fi vorbit bine limba engleză, n-ar fi trebuit să-mi bat capul s-o învăț singur. Nu-mi iese. Nu am talent la limbi străine. Dacă tot e liber la dorințe, uite, aș fi vrut să mă nasc simultan în Anglia, în Franța, în Germania și în Rusia. Dar până la urmă e mai bine așa cum a ieșit: nu e puțin lucru să fii moldovean! Și încă din Botoșani! Uită-te în jur: câtă lume n-a fost în stare de așa ceva! Nici tu.

‒ Care a fost prima ta înjurătură și de la cine ai învățat-o?

‒ Nu mai știu. Am crescut la țară, acolo se înjura la tot pasul. Nu știu prea multe înjurături și nu înjur. Dar vorbesc porcos, bag și scot birjărește, doamnele ar fi oripilate dacă m-ar auzi. Bineînțeles, mă controlez când e cazul.

         ‒ Când a ajuns presa aservită politicului și cum?

‒ De la început a fost aservită. Amintește-ți cum era presa împărțită în anii ’90, unde era „Adevărul“ și cum vedea Cristian Tudor Popescu lumina lumii pe frunțile minerilor, unde era „România liberă“ și cum vedea Petre Mihai Băcanu întunericul iadului pe fețele acelorași mineri. Tendințele erau clare de pe atunci. Aservirea s-a accentuat în timp și a ajuns la apogeu când presa a încăput pe mâna a tot felul de afaceriști dubioși, când au pus laba pe ea baronii locali, politrucii, pușcăriabilii, și când au încăput în ea proștii, gângăviții, ratații, șperțarii, veleitarii. Nu s-a întâmplat într-o noapte.

‒ A rămas informarea misia de bază a presei românești?

‒ Nu. Presa reprezintă interesele patronilor, nu ale cititorilor. Ia să vedem cum informează „România liberă“ despre arestarea patronului Adamescu sau „Jurnalul național“ despre procesele lui Voiculescu. Cum naiba e posibil ca totul să fie alb la un ziar și același lucru să fie cu totul negru la alt ziar? Ca să nu mai spun ce se întâmplă în provincie!

‒ Ai scris vreodată la comandă? Eu, da!

‒ Toți ziariștii scriu la comandă, li se cere să facă asta, asta, asta. Ziarul nu e ogorul lor să-și pună ei ce sămânță vor. Dar am refuzat să scriu când comanda ‒ să-i spunem cerința ‒șefului nu se potrivea cu opinia mea. La reportaj e mai ușor să scapi de presiunea asta. Nici la „Cotidianul“, nici la „Jurnalul Național“ nu mi s-a cerut vreodată să scriu ceva în vreun fel, contra sau în favoarea cuiva. Niciodată. Așa că nu ai să găsești asemenea texte semnate de mine.

‒ Care a fost desenul animat preferat de tine în copilărie?

‒ Am crescut într-o casă fără curent electric, nu știam ce-s alea desene animate. Mai târziu, la casa de copii, aveam program de privit la televizor în fiecare seară: desenele și telejurnalul. Ne înghesuiam câte un cârd de o sută de țânci la un televizor, într-un dormitor imens, nu apucam să văd mare lucru. Copilăria mea n-a prea avut desene animate, nu am un personaj preferat.

‒ Te-ai simțit liber după 1989, sau confuz?

‒ Liber. După 1989, chiar și confuzia a devenit o formă de libertate, pentru că înainte nu îți dădea voie Partidul să fii confuz: veneau tovarășii și te lămureau ce și cum, primeai o identitate prefabricată, o ideologie, un țel.

‒ De câte ori se ceartă omul Ilișoi cu jurnalistul Ilișoi?

‒ La început, zilnic. Acum, mai rar. Pentru că omul și ziaristul conviețuiesc de un sfert de secol și au ajuns la o armonie în timpul ăsta, se cunosc bine unul pe altul, nu-și prea fac surprize. Mici certuri mai apar, ca în orice loc unde sunt doi laolaltă! Dar nu aud vecinii.

‒ Care e mai mai bun?

‒ Sunt amândoi o apă și-un pământ. În tinerețe era și ceva vodcă.

‒ La ce ești sensibil, la durerea altora, la necazurile lor, la sărăcia lor?…

‒ Da, la toate astea. Se vede din reportajele mele că mă impresionează. Asta poate și pentru că sunt lucruri pe care le-am trăit. Dar cred că durerea cuiva impresionează pe oricine. Toți oamenii simt durerea celuilalt. Numai că unii doar o trăiesc, e o ardere interioară, în vreme ce noi, ziariștii, trebuie să o și exteriorizăm, să o împărtășim și altora. Și de obicei se vede în textele tale exact atâta simțire câtă ai, exact atâta empatie.

‒ Cum te raportezi la prostie?

‒ Ca la ceva de care sunt bucuros că m-a scăpat Dumnezeu, dar sunt apăsat mereu de teama că poate nu m-a scăpat și nu-mi dau seama.

‒ Întâlnești prostie în drumul tău sau ești un privilegiat?

‒ Prostie? E la tot pasul. Depinde cum te uiți. Deșteptăciunea ta ar putea să i se pară cuiva prostie. Prostului i se va părea prostie.

‒ Singurătatea este o durere, un tratament sau un handicap?

‒ Pentru unii e o durere, pentru alții nu. Nu mă pricep la asta. Tot ce pot să spun e că mă tem de singurătatea asta nouă care se instalează în epoca Internetului, în vremurile de azi: suntem împreună, dar atât de singuri! Am stat șapte ani într-un bloc și nu l-am cunoscut decât pe administrator, că îi plăteam întreținerea. Mai cred, așa nepriceput cum sunt la asta, că singurătatea e o stare asumată. O vrei. O accepți. I te supui. O înduri. Eu unul nu sunt singur, tocmai ce vorbeam de omul și jurnalistul din mine.

‒ Cum se vede viața altora prin ochii tăi?

‒ Așa cum apare ea redată în reportajele mele.

‒ Ce te enervează la culme?

‒ Telefonul mobil, persoanele care mă sună fără a avea ceva de spus, prostia altora, că pe a mea o diger fără crampe, neputința mea, indiferența altora. Mă mai enervează Traian Băsescu, a început să mi se facă rău fizic de câte ori îl văd.

‒ La ce rămâi indiferent?

‒ Nu prea rămân indiferent la nimic. Nu-s o bucată de lemn, o fantoșă. Poate nu mă manifest, dar trăiesc mai intens sau mai relaxat tot ce mă atinge.

‒ Ce te-a dezamăgit cel mai mult în raporturile cu lumea?

‒Promisunile neonorate. În rest, mari dezamăgiri nu am prea avut, exceptându-mă pe mine însumi, pentru că nu mi-am creat așteptări de la oamenii cu semnul decepției în frunte.

‒ Dar ce te-a surprins într-un mod plăcut?

‒ Solidaritatea cititorilor mei cu mine. În perioada când la ziar nu se dădeau salariile cu lunile, nu că acum ar fi la zi, când eram în pericol să fiu dat afară din casa în care tocmai mă mutasem, cu credit „Prima casă“, câțiva cititori, oameni pe care nu i-am văzut niciodată, mi-au trimis bani și așa am putut trece hopul. Nu vorbesc de prietenii apropiați, de la ei mă așteptam la așa ceva. Dar de la cititori, nu. A fost o surpriză imensă. Le sunt îndatorat tuturor și le mulțumesc și pe această cale. Sper să nu ștergi asta din interviu.

‒ De ce ai ales să scrii?

‒ Nu știu dacă am ales. Așa a fost să fie.

‒ Plângi?

‒ Oho! Mai ales la filme ‒ și mai ales la cele cu animale. Dar nu mă vede nimeni. În rest, nu prea. Sarcina plânsului din orice și în public a fost preluată în țara asta la nivel înalt.

‒ Ce este frumosul pentru tine?

‒ Ceva ce mă face să scriu.

‒ Dar fericirea!?

‒ Ceva ce am scris și mi-a plăcut și a plăcut și altora.

‒ Te vezi pensionar?

‒ Nu. Am mult de lucru cu trecutul meu, răscolesc pe-acolo până în straturile cele mai adânci, nu am timp să privesc în viitor. Fiind obez, e de presupus că nu voi apuca vârsta pensiei. Dar dacă Dumnezeu are alte planuri, atunci voi apuca doar vârsta, nu și pensia. Pentru că, așa cum bine știi, la fel ca aproape toți ziariștii din țara asta, am avut tot timpul în cartea de muncă salariul minim pe economie. Din ce să primesc pensie? Așa cum spuneam, sper să scriu până în ultima clipă. De ce îmi pui întrebări sinistre?

‒ Roagă-ne să intrăm pe blogul tău, fă puțin marketing!

‒ Nu mă pricep la marketing. Am puțini cititori, dar buni, fideli și prietenoși. Și solidari, imuni la nepăsare! Cine ajunge pe blogul meu, chitit sau din întâmplare, va reveni. Conținutul lui e cea mai bună reclamă.

‒ Pentru mine ești o legendă vie. Te salut cu drag. Spune-ne ceva pe final, ceva deștept. Asta dacă mai poți după atâta întrebări stupide.

‒ Corect se spune „legendă încă vie“. Îți mulțumesc și eu că m-ai băgat în seamă.

11 iunie 2014

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!