Sinistrații ăștia sunt chiar enervanți. Apar mereu pe la televizor, din vizuinile lor de sub zăpadă, și se plâng că n-au aia, n-au aia, că nimeni nu le spune nimic, nimeni nu le dă nimic, nu îi sprijină nimeni cu nimic. Reporterii se bagă în nămeți până la gât sau se suie pe casele îngropate în zăpadă, ca niște cocostârci, și scot pe plisc aceleași psalmodii de sfârșit de lume, împănate cu metafore școlărești: “necuprinsul de gheață”, “infernul alb”, “pustiul de zăpadă”. Totul pe un fundal de muzici grave. Ca să te impresioneze. Să te țină lipit de ecran.
 |
| Fotografii de Alexandru Molovata |
Aud vorbele astea în tramvai, în drum spre Băneasa, dimineața. E viață la mâna a doua la televizor. Eu voi avea ocazia să o văd cu ochii mei. Merg spre sediul trustului Intact, unde ne întâlnim mai mulți voluntari, colegi din trust, ca să ducem ajutoare în nu știu ce sat de prin Buzău.
Alții s-au ocupat să strângă mâncare, haine, medicamente pentru sinistrați, să facă rost de transport pentru noi, voluntarii. Noi venim la de-a gata și urcăm într-un autocar cald și încăpător, un hotel pe roți. Nu suntem chiar așa de mulți, abia ocupăm jumătate din scaune, semn că e voluntariat adevărat, nu ordin de la trust. Puțini, dar veseli. Parcă plecăm într-o excursie.
Mașinile cu ajutoare au plecat înainte, altele vor veni din urma noastră. N-avem nicio grijă. Necazurile văzute la televizor sunt departe. Ce vedem noi pe geam, din fuga autocarului, nu seamănă deloc cu ce știm din presă. Parcă alunecăm pe luciul unei felicitări de Crăciun, una imensă, cât Bărăganul, cu brăduți încărcați de nea, case cu căciuli pufoase, câmpuri înțesate de turme de bivoli albi, cocoașă lângă cocoașă. Numai cadourile mai lipsesc. Și Ștefan Hrușcă. Însă după vreo oră, când o cotim din drumul principal spre comuna Glodeanu-Siliștea, o mână haină rupe ilustrata și ne aruncă pe un drum îngust, un defileu tăiat prin zăpada înaltă cât autocarul. Matahala are loc doar de două degete de-o parte și de alta.
Mașinile cu ajutoare au plecat înainte, altele vor veni din urma noastră. N-avem nicio grijă. Necazurile văzute la televizor sunt departe. Ce vedem noi pe geam, din fuga autocarului, nu seamănă deloc cu ce știm din presă. Parcă alunecăm pe luciul unei felicitări de Crăciun, una imensă, cât Bărăganul, cu brăduți încărcați de nea, case cu căciuli pufoase, câmpuri înțesate de turme de bivoli albi, cocoașă lângă cocoașă. Numai cadourile mai lipsesc. Și Ștefan Hrușcă. Însă după vreo oră, când o cotim din drumul principal spre comuna Glodeanu-Siliștea, o mână haină rupe ilustrata și ne aruncă pe un drum îngust, un defileu tăiat prin zăpada înaltă cât autocarul. Matahala are loc doar de două degete de-o parte și de alta.
Intrăm într-un sat. Câțiva copii sunt înșirați pe marginea drumului, adică sus, pe meterezele de zăpadă. Cum stăm tolăniți în scaune, le ajungem cu capetele la genunchi. Câțiva electricieni umblă la firele de pe stâlp doar înălțându-se în vârful picioarelor. Stâlpul indicatorului de intrare în localitate e îngropat, se vede doar numele, Corbu, parcă scris în aer. Un vlăjgan aleargă pe deasupra, sare peste indicator, coboară niște trepte și dispare într-o văgăună. În urma lui răsar din gaură, ca niște iepuri din vizuină, femei și copii îmbrăcați cu haine în toate culorile posibile. Ne repezim cu aparatele de fotografiat să prindem, prin parbriz, această apariție miraculoasă a oamenilor din nimic. Putem doar bănui că acolo, sub zăpadă, e o casă.
Primul rând de case, din marginea satului, e acoperit cu totul. A fost prima linie de rezistență în fața viscolului. Din al doilea rând de case, doar acoperișurile se mai văd. Oameni și câini se adună în jurul hornurilor, din care ies funii subțiri de fum. Însă de la al treilea rând de case încolo priveliștea e una obișnuită, de iarnă. E o iarnă bogată, poate prea bogată, e drept, dar nu seamănă nici pe departe cu dezastrul endemic de la televizor. Nici primul, nici al doilea, nici al treilea sat străbătut cu autocarul nu sunt, cum se spune în presă, „sate întregi acoperite de viscol”. Reporterii de televiziune aleg să transmită numai din casele mărginașe, îngropate în zăpadă. Sunt imagini într-adevăr impresionante. Șocante.
În Casota, următorul sat, la fel. Mai departe, în Văcăreasca, la fel. Drumul a fost desfundat, sunt săteni la magazinul din centru, sunt urme pe zăpadă și în fața discotecii „Ultimul imperiu”.
Mai departe de Văcăreasca nu se poate trece cu autocarul. Fiindcă aici sunt trase pe marginea drumului câteva camioane militare, cu prelată, pline cu ajutoare. Vreo douăzeci de oameni se împing, se înghiontesc. Unul strigă niște nume de pe o listă și încearcă în zadar să facă ordine. Mai vin și alte camioane din fața noastră, parcă ar fi manevre militare în Văcăreasca. Autocarul nu încape pe lângă mașinile armatei. Coborâm și o luăm pe jos spre Cârligu Mare, ținta noastră. Mai sunt câțiva kilometri până acolo. Zăpada e rasă până la asfalt, e mai bine de mers decât pe trotuarele din București. Doar vântul, scăpat din labirintul caselor, izbește cu furie. Dar noi am venit pregătiți și pare că nimic nu ne poate sta în cale: nici gerul năprasnic, nici viscolul năprasnic, nici iarna năprasnică prezentate năprasnic la televizor ‒ pare că tuturor reporterilor de televiziune li se dă acest cuvânt, în cantități mari, când pleacă pe teren, cum li se dă muniție ostașilor înainte de luptă.
Pe la jumătatea drumului ne oprim cu răsuflarea tăiată. În fața noastră se înalță un deal de omăt de patru-cinci metri. Un drum îngust, cât lama buldozerului, îl despică în lung ca pe un caș tăiat cu coada lingurii. Trecem în șir indian printre feliile colosale și din nou simțim furnicături pe spinare.
‒ Uau! exclamă o fată de la PR uitându-se în sus.
Pe toți ne copleșește semeția brutală a troienelor.
Nu trebuie să fie satele acoperite cu totul de zăpadă ca să se poată spune că sunt calamitate. E de ajuns să ai undeva în drum o barieră de omăt ca asta și atunci tot satul ar fi izolat de restul lumii. Nu intră și nu iese nimeni, ca în cetățile asediate. Mori cu zile. Cum s-a și întâmplat.
Ieșim din canion și ajungem în Cârligu Mare. Și aici, tot așa, zăpada astupă doar casele mărginașe. În rest, dacă ajunge până la genunchi. Ici-colo, pe la răscruci, pe unde vântul a găsit loc să-și mâne caii, s-a înălțat cât gardul. Dar e frumos să fie zăpadă mare, e chiar idilic, ca în Coșbuc.
Ne îndreptăm spre biserică, unde mașinile cu ajutoare au ajuns înaintea noastră. Trebuie să le descărcăm și să cărăm pachetele în brațe acasă la bătrâni, la bolnavi, la neputincioși. Și le vom face și cărări în curte. Din urmă ne-au venit de la București treizeci de lopeți nou-nouțe, odihnite, numai bune de pus la treabă. Le și văd pe fetele de la trust, că sunt mai multe fete decât băieți, cum aruncă zăpada cu mânuțele lor învățate cu pixul și cu microfonul. Și cum cară saci de cartofi sau cutii cu lapte.
În capătul uliței mă întâmpină un bătrân. A ieșit la poartă ca să vadă ce e cu ceata asta voioasă de băieți și fete, revărsată pe uliță.
‒ Cu ce ne sprijiniți? face spre mine.
‒ Am adus mâncare, zic.
‒ Lasă, bre, mâncarea. Cu ce ne sprijiniți?
Se recomandă Paul Vasilescu, 67 de ani. Are o mână ruptă, a căzut de pe scară, zice. Altfel, ar lua o lopată și ar muta omătul, nu ar sta ca muierile la poartă să se uite cine trece pe drum, să caște urechea la cine ce spune. Omul zice că nu vrea conserve de la „Jurnalul Național” și de la „Antena 1”. Treaba noastră ar fi să punem biciul jurnalistic pe spinarea primarului ca să țină drumul deschis. Că dacă se poate umbla, atunci vine mașina cu marfă, omul se duce singur și-și ia mâncare de la magazin. Și poate să intre Salvarea în sat când are nevoie cineva. A murit unul, săracul, mai la vale, unde fâlfâie baticele alea negre la poartă. O săptămână l-au ținut în casă până a putut legistul să intre în sat. I-a făcut autopsia chiar acolo, pe masă, în odaia dinspre drum. Când ai drum, poți să te duci la serviciu. Poți să te duci la doctor. Poți să te duci la apă. Apa de la fântânile din sat nu e bună de băut. E amară, nici vitele n-o beau. Doar la marginea satului sunt câteva fântâni cu apă bună. Să vii cu găleata de la capătul satului, prin zăpada pe alocuri cât gardul, nu e chiar în putința oricui. Cine nu e în stare să-și aducă apă de la fântână topește zăpadă și bea. Îi scrâșnește praful în dinți, dar măcar nu moare de sete. Așa, fără drum, satul e o închisoare, o insulă. Abia în dimineața asta a fost deszăpezit drumul, după două săptămâni de izolare, și foarte probabil tocmai ca să poată ajunge mașinile noastre cu ajutoare. De altfel, fâșia fără zăpadă se termină la biserică, unde vom descărca pachetele.
Peste toate, satul nu are lumină de două săptămâni. Cârligu Mare, spune Vasilescu, e oricum înapoiat, ca mai toate satele românești. Dacă îl mai lași și fără curent, îl arunci direct în epoca primitivă. Unii și-au tras gaz în casă, și-au pus centrale pe gaz. Dar fără curent, centralele alea nu-s decât niște cutii de tablă. Lemne nu și-au făcut de toamna, că s-au lăsat în baza gazului. Și acum le crapă mobila în casă, de ger. Cine le împrumută lemne pe cancerul ăsta, într-un sat sărac, dintr-o zonă fără păduri?
Telefoanele mobile s-au descărcat de mult. N-ai cu ce suna la un copil, la o rudă, să le spui că mai trăiești, să-i întrebi dacă mai trăiesc. Un televizor să afli ce se mai întâmplă în țara asta… Poate se anunță că s-a pornit cineva spre ei să-i scoată din zăpadă, poate le spune cineva o vorbă bună la televizor, să-i încurajeze. Sunt două generatoare cu benzină în tot satul. Dar fiindcă nici benzina nu curge la burlane, în cele două săptămâni de izolare generatoarele n-au pornit decât ca să încarce câteva telefoane mobile. Cum se lasă întunericul, oamenii se bagă sub plăpumi și nicio luminiță nu se mai zărește în întunericul alb.
‒ Dacă aveți, dați-mi o brichetă din aia cu luminiță, ne roagă mai târziu moș Dumitru Iancu pe mine și pe Alexandru Molovata, șeful fotografilor de la Jurnalul Național.
Am dat de moș Dumitru la marginea satului orientându-ne după un coș de fum ieșit de-o palmă din zăpadă. Din drum, am pășit direct pe acoperișul casei lui. Ne-am învârtit o vreme cu lopețile în mână și până la urmă am observat mișcare într-o groapă săpată în zăpadă. Erau acolo bătrânul, nevastă-sa și fiul lor ‒ un bărbat deșirat, lovit de dambla. Dă întruna din cap ca un cățel de parbriz și, deșirat și palid cum e, n-ar putea să mute de colo până colo o găleată cu apă.
‒ Băiatul nostru e cu probleme, zice bătrâna.
Am coborât la ei în văgăună și acum ne roagă să le dăm, dacă avem, ceva de luminat: dacă nu o brichetă, poate o lanternuță, niște chibrituri, lumânări. N-avem așa ceva. N-avem decât două lopeți de la mogul, noi și neastâmpărate.
‒ Atunci, zice femeia, vă rugăm să dați zăpada de la barabolica aia, poate dau ăștia drumul la curent și mai vedem și noi ceva la televizor! Suntem singuri, televizorul ne mai ține de urât.
Alex merge pe streașina casei până în dreptul antenei și o dezgroapă. Apoi sapă tot mai adânc, până ajunge la nivelul geamurilor. Când lumina pătrunde în sfârșit în casă printr-un colț de geam, bătrâna se repede și trage perdelele. Ne cheamă în casă, ne dă să mâncăm slanină cu pâine și ne face câte o cafea la aragaz, sacrificând un chibrit din cutia pe terminate. A prins-o potopul cu trei butelii pline în casă. A avut noroc. Stăm toți în veranda casei de sub zăpadă și bem cafea. De la sinistrați. În casă e cald. Căldura trece prin plafon și topește zăpada. Sunt vagoane de omăt deasupra. De câteva zile a început să picure apa printre scândurile tavanului. Bătrâna știe ce înseamnă asta: că poate să cadă casa peste ei. Podul și pereții verandei s-au curbat sub apăsarea zăpezii. Dacă nu se rupe acum casa în două sub greutate, atunci se va prăbuși, cu pereții muiați, când se va topi atâta amar de omăt. Să încerci să-l muți cu lopata e ca și cum ai lua cu lingura din mare. Poate numai cu câteva zeci de oameni sau cu niște utilaje.
‒ Dacă se dărâmă, se dărâmă peste noi. Eu de-aici nu plec! spune hotărât moș Dumitru.
Stau toți trei în groapă și așteaptă o minune. Nici apă nu-și pot aduce singuri, deși fântâna e la vreo sută de metri, una dintre puținele fântâni cu apă bună. Batrâna ne roagă să-i aducem niște apă, că s-a săturat de zăpadă topită.
Urcăm în curte, la vreo trei metri, traversăm grădina pe zăpada întărită, trecem peste gard, din care se văd doar vârfurile parilor, apoi escaladăm un dâmb, coborâm pe niște trepte săpate în zăpadă și în sfârșit ajungem la fântână. La întoarcere, unul urcă pe trepte, celălalt îi dă gălețile pe rând. Și tot așa le coborâm. Bătrânii n-ar fi putut face treaba asta. Aproape de casă, calc mai apăsat și mă afund în zăpadă până la brâu. Noroc că am două bidoane cu capac, nu mă ud. Gălețile sunt la Alex. Când se întoarce să mă scoată din nămeți, observ că o găleată are însemnele PDL-ului. Găleată de campanie.
În drum spre biserică văd câțiva săteni cu geci de fâș cu sigla PNL.
Dinspre biserică vin pâlcuri-pâlcuri de oameni cu brațele pline de pachete. Femei, copii, bărbați în putere.
‒ Aștia nu-s de la noi din sat! zice un sătean, cârligean, Iulian Radu, oprindu-se din lopătat.
Îi taie cu privirea, pe sub sprânceană, pe veneticii care s-au băgat primii la ajutoare. Zice lovind nervos cu lopata în zăpadă:
‒ Aștia stau la șosea si pândesc când vin ajutoare. Se anunță între ei, din sat în sat. Și unde vin ajutoarele, hop și ei ca lăcustele. E bătăia asta urâtă pe ajutoare, dom’le. Rușinea lumii suntem. Unde te duci în țara asta, când se dă ceva, e cu bătaie, e cu care-i mai tare și cu care ia mai mult! Și dacă are nevoie, și dacă n-are, se bagă să ia! O fi și sărăcie, dar e și multă nesimțire. Domnule, când mai aduceți ajutoare, dați-le voi cu mâna voastră la cine are nevoie. Că dacă le lăsați aici, ajung numai la unii, nu și la alții. Ce s-a ales de camionul de pui congelați? L-au îmăpărțit între ei o mână de șmecheri!
Aterizezi din București într-un sat oarecare, n-ai de unde să știi cine e flămând și cine se preface, cui să-i dai și cui să nu-i dai. Noroc cu părintele Marian Tudor, le împarte el cum știe mai bine, că el cunoaște satul. Dar nici așa nu-i mulțumită lumea, că unii îs pocăiți și nu primesc nimic, alții cică primesc prea puțin, alții că de ce le-ai dat doar cartofi, ce, ei nu se califică pentru carne?
‒ Mie popa nu mi-a dat nimic, că a zis că bărbată-miu are tractor, cârcotește o femeie.
Dacă le împărțea primarul, tot nu era bine. Mereu e cineva nemulțumit, oricine ar împărți ajutoarele.
Mai încolo mă reîntâlnesc cu Alexandru Molovata. Rânește zăpada în fața unei porți. Trecea pe-acolo, a văzut o bătrână căznindu-se de una singură, i-a luat lopata din mână și s-a încins el la bătaie cu nămeții. Și dă-i, și dă-i, cu aparatul de fotografiat la gât. Nu e deloc ușor să tai omătul bătătorit și înghețat, apoi să-l arunci la doi-trei metri. Cer și eu o lopată și îi vin în sprijin lui Alex. Când terminăm, el pleacă spre biserică, eu mai rămân pe uliță. Aflu, din vorbă în vorbă, că un bătrân de 84 de ani n-a mai ieșit de câteva zile din casă, nu știe nimeni dacă mai trăiește sau nu. Mă întorc la femeia căreia i-am făcut cărare la poartă cu Alex și o rog să-mi împrumute o lopată ca să despic omătul până la bătrânul ăla, vecinul ei. Și nu vrea să-mi dea lopata.
‒ Vă rog!
Nu vrea și pace. Că dacă i-o stric?
În afară de câțiva oameni organizați de preot, care umblă cu lopețile din poartă în poartă, nu găsești pe mulți care să se poată lăuda că s-au interesat și de viața altora. Mă întorc la Iulian Radu și îi spun de moșul rămas în casă. Iulian sare gardul, de fapt pășește pe zăpadă pe deasupra, și începe să-și facă drum din curte spre uliță. Se vede că zăpada e neatinsă, deci n-a intrat și n-a ieșit nimeni. Ne vine în ajutor un băiat de vreo douăzeci de ani, Adrian Tudosie. E din București. A venit aici, în sat, la bunica lui, când a aflat ce se întâmplă. Iulian merge cu lopata înainte și la un colț de gard dezgroapă de sub zăpadă un câine, apoi încă unul. Potăile încep să latre. Se bucură.
Îl găsim pe bătrân în ușa casei. Înfofolit într-o șubă, cu un fes tras peste o broboadă veche și soioasă. Pe masa din tindă sunt câteva castroane murdare și o bucată de mămăligă înghețată bocnă. Bătrânul stă în mijlocul satului, dar zile la rând nu l-a băgat nimeni în seamă.
‒ Fiecare e pentru el, murmură moșul cu o voce sugrumată.
Mă jenez să-l întreb unde și-a făcut nevoile zilele astea. Acum, Iulian, cu forțe împrospătate de camera de filmat întoarsă spre el, dă frenetic din lopată, face o cărare până la veceu. Apoi duce o ramificație până la stogul de coceni din grădină și alta până la grajd. Moșul ține acolo o mârțoagă. Îi pune în iesle un snop de coceni înghețați și îi dă apă amară de la fântâna din curte.
‒ Oameni buni, mai ajutați-vă și voi între voi! le spun lui Iulian și bătrânului când plec. Și când ajung spre seară la biserică la fel le spun, pe un ton șăgalnic, și sătenilor care stau în drum și se uită la colegii mei cum descarcă o mașină cu lapte și cu pâine.
‒ Ia hai să punem și noi mâna, își fac curaj niște femei. Ne înșirăm de la mașină până la ușa bisericii și dăm pachetele din mână în mână. Îmi fuge gândul la o secvență din „Secretul din Santa Vittoria”, când toți oamenii din sat se înșiraseră pe o distanță enormă și dădeau din mână în mână sticlele de vin, avuția lor, ca să le ascundă de nemți. De fapt, nu sutele de mii de sticle de vin erau marea lor avuție, ci solidaritatea lor. Erau toți acolo, în frunte cu primarul lor, Bombolini, interpretat de Anthony Quinn. Aici, nici pomeneală de primar. Suntem doar noi și câțiva oameni săraci dintr-un sat sărac și îmbătrânit de la marginea Bărăganului. Atât de săraci, încât beau apă din găleți pedeliste și poartă fâșuri de la liberali. Și nici vin de ascuns din calea potopului nu au. Doar multă zăpadă.
(Jurnalul National, 16 februarie 2012)
2 comments
Frumos scris. O bucata din realitate. M-ati impresionat 🙂
Bunicii mei au construit ultima casa din sat, in mijlocul campului. Nu a venit nimeni niciodata sa ii deszapezeasca: la viscol ieseau alternativ, la 1-2 ore, sa intretina cararea pana la vaci, pasari, wc, poarta (fantana), si pana la casa vecina. Vecinul la fel facea. In pod aveau saci de nuci, malai, faina, cununa de usturoi si cateva de ceapa. In beci, putina cu branza, cateva de muraturi, multi saci de cartofi, gemuri si zarzavat de ciorba la saramura, plus juma de porc la afumat (il taiau in decembrie, juma vandut/impartit la rude). Lemne mereu aveau pt 2-3 ierni.