Îmi pare rău că n-am putut să-mi iau și bicicleta în Italia, cu avionul. Dacă vedea și ea, cu ochii ei de pisică, tot ce-am văzut și eu, niciodată nu s-ar mai fi plâns de viața ei nenorocită în București, gândidu-se la grozăviile de acolo, din infernul bicicletelor.
Infernul l-am găsit la marginea orașului Napoli, într-o așezare locuită de niște cetățeni europeni angrenați în reciclarea fierului vechi. Era un orășel de cotinețe din placaj și sârme, atât de murdar, încât părea că oamenii aceia locuiau în craterul unui furuncul uriaș. Să fi fost la marginea Bucureștiului așa ceva, una-două venea primarul de sector, pe la 6 dimineața, cu buldozere și ziariști după el, rădea locul și punea gazon. M-am sufocat de indignare când am văzut că niște biciclete, printre care și un pui cu cornițe roz, puteau fi ținute în acele condiții inumane, într-o țară civilizată, în mileniul al treilea! Mama mia!
În afară de bicicletele din trista enclavă a ruginii, altele n-am mai văzut în țara lui Vittorio de Sica și a “Hoților de biciclete”, în Italia unui mare tur de ciclism. În schimb, scuterele umpleau orașul și țâșneau în toate direcțiile ca niște viespi când scociorăști cu bățul în cuib. Nu se umblă cu bicicletele pentru că oamenii se grăbesc. Eu când mă grăbesc undeva în București, cu bicicleta, ies prin spatele blocului, unde stau câinii. Ei mă ajută să ating viteze remarcabile. Dar în Italia nu am văzut niciun câine, nici măcar pe cele mai murdare străzi. Ce să faci, în acest caz, cu bicicleta? O, țară tristă, fără bicicliști!
Existența acelor biciclete minoritare, din lagăr, era un chin în mijlocul tribului de europeni care trăiau din elemente feroase și neferoase, scoteau și filamentele din becurile arse ca să le vândă la fier vechi. Erau permanent terorizate de spaima că într-o zi le va veni rândul să fie topite la grămadă cu fiarele adunate de prin oraș. M-am cutremurat gândindu-mă că la fel mi-ar fi mie să trăiesc printre canibali.
Apoi, erau obligate să-și ducă stăpânii la cerșit. Ori să meargă cu ei la furat. Mi-a zis o căpetenie din acel trib urban că numai din fierul vechi, fără cerșit și fără furăciune, nu se mai poate trăi. Supărați de faptele acestea, unii italieni dădeau foc la cotinețe, toți fugeau care-ncotro și abandonau bicicletele cu cauciucurile în flăcări. În rest, cum le lăsau unii din mână, le luau alții. Odihnă n-aveau decât noaptea sau când se bărbierea cineva în oglinda retrovizoare. De spălat, nu le spăla nimeni. Bine, nici pe copii nu-i spăla nimeni, dar ele erau totuși niște obiecte, nu puteau face singure asta! Suferința lor m-a copleșit. Chiar nu poate face nimeni ceva, să aibă și bicicletele parte de condiții cât de cât civilizate?
(19 septembrie 2008)
