Şi vom călători odată
Pe unde n-am mai fost nicicând
Cu umbra plopilor culcată
Alunecând, alunecând…
(Ion Horea)
Suntem ca două râuri care,
țâşnind din vâna de granit,
au curs sub zări imaginare
şi nu s-au, nu s-au întâlnit.
Dar poate voi veni odată
cu un tramvai hodorogit
să te invit la o-ngheţată
în colţ, la locul stabilit.
Voi sta încremenit în uşă
cu crini de rouă rupţi din cer;
îmi va deschide o mătuşă:
„Pe cine cauţi tu, monşer?“
Vom părăsi apoi înaltul
bloc nou în care locuieşti
călcând nepământean asfaltul
astmaticului Bucureşti.
Vom trece printre muncitorii
ieşiţi de la al doilea schimb…
„Eh! – vor şopti nepăsătorii –
un domn şi-o doamnă ce se plimb!“
Oraşul galben apleca-va
deasupra noastră becuri mov
să ne putem conduce nava
până la tainicul ostrov.
Pe galantarele-ncărcate
te-aş rezema să te sărut,
la ora marilor păcate
să dăm cu tâmpla-n absolut.
În timp ce-om linge Antarctida
cea dulce, ai să-mi cazi cu tronc
şi-o să-mi îngheţe carotida…
Iubito, chioşcul ăla strong
a fost azi-noapte dărâmat
de Primăria Generală,
aşa că te invit pe chat
la o-ngheţată virtuală.
2 comments
Deşi nu-mi place îngheţata
Şi nici în bloc înalt nu locuiesc
Cu poezia asta m-aţi dat gata
(Bine, şi cu talentul scriitoricesc).
Dintr-o tema banala(inghetata) sa iasa o poezie asa de superba, ritmata. O ador!