Deci adineauri m-am întors de la Auchan. A doua oară pe ziua de azi.
Întâi am fost la cumpărături, pe urmă m-am întors după sacoșa pe care am uitat-o acolo. Plină cu fel de fel de chestii și cu, piesa de rezistență, un crap cam așa de mare. Speram să o găsesc. Știți, se poate întâmpla ca oamenii să treacă pe lângă o sacoșă plină cu bunătăți, uitată într-un hipermarket, și să nu se atingă de ea. Mai ales dacă din sacoșă iese o ditamai coadă de crap.
Poate vă întrebați ce caută un pește cam așa de mare în sacoșa unui ziarist român din zilele noastre.
Treaba stă așa: ziaristul a cumpărat crapul într-un moment de inconștiență, numită și beția chenzinei, când a văzut că are ceva bănișori pe card. Plănuia să fie ultima aroganță culinară înainte de a intra la cura de slăbire. Pentru că are de unde slăbi și pentru că se prevăd alte zile secetoase pe card.
Poate vă întrebați cum poți să uiți la magazin o sacoșă cu marfă tocmai cumpărată.
E simplu. După ce ai pus totul în sacoșe, în principal hârtie igienică, plătești cu cardul, iei sacoșele și pleci. Dar pe una n-o iei, o lași acolo.
Am ajuns acasă. Cu taxiul, că nu încăpeam în autobuz cu sarsanalele. Și aveam de schimbat trei autobuze.
‒ Băi, care mi-ai luat peștele?
Înapoi la Auchan, tot cu taxiul.
Oare voi mai găsi sacoșa?
‒ Nu cred, bre, zice taximetristul. Aștia când găsesc un pachet suspect într-un loc public îl iau și-l detonează în poligon.
‒ Dar peștele meu nu ticăie.
‒ Lasă, nene, că nici ouăle lu’ ăla din Gara de Nord nu ticăiau, erau fierte, și tot i-au făcut diplomatul praf. Chiar acolo, pe peron. Bum! și gata.
Mă gândeam așa: dacă geniștii mi-au aruncat sacoșa în aer? A rezultat un minunat pește cu legume. Exact cum aveam eu de gând să-l prepar. Doar că la microunde, nu la dinamită.
‒ N-avem și noi parte de niște teroriști serioși. Numai prostii uită lumea prin gări, metrou, magazine. Geniștii, când se dă alarma, se întreabă: “Oare ce mai gătim azi?”. De aici și salutul lor: “Servim Patria!”.
Ajung la Auchan cu inimă îndoită. În mine, un gol mare cât peștele. Casierița mă recunoaște.
‒ Domnu’, poate ați uitat ceva la noi?
‒ Ah!
Mă trimite la Relații cu clienții să-mi iau sacoșa.
‒ Aveți bonul, vă returnăm produsele. Au fost depuse la „Obiecte pierdute”. Durează ceva până întocmim actele. Vă invităm să mai faceți și alte cumpărături până terminăm noi procedura.
Mă înfig iar în rafturi ca să-mi omor timpul. Întâi ‒ cărți la reducere. Câte capodopere n-am găsit prin hipermarketuri la preț de bulion! Mai bag vreo două, să fie. Apoi, la lucruri ieftine. Mărunțișuri fără o utilitate certă. Dar fac bine la psihic dacă strici niște bani pe ele. Nu-i frumos să ieși cu căruciorul gol. Crede lumea că te dai reporter, că umbli cu nasul pe sus. Mai umflu câteva pungi cu chestii-trestii, recuperez și sacoșa uitată, ‒ săru’ mâna, doamnele și domnișoarele de la Auchan Militari! ‒, hai acasă de-acum. Tot cu taxiul, că am bagaje multe, e și târziu.
Deci adineauri am ajuns acasă, cum spuneam. M-am așezat pe un scaun în bucătărie. Să mă liniștesc.
‒ Ce zi, domnule, ce zi! i-am zis fiică-mii ‒ fiindcă uneori îi mai spun fetei și așa: domnule! Deci am dat 40 de lei pe peștele ăla. 15 lei cu taxiul de la Auchan până acasă, apoi alți 15 lei, înapoi la Auchan, și încă 15 lei de la Auchan acasă, din nou. Nenorocitul ăsta de crap e cel mai scump pește pe care l-am mâncat vreodată.
‒ Care pește? Nu văd niciun pește.
‒ Ah!
Domnu’ taximetrist de la Cobălcescu, să-l mănânci sănătos, crăpa-ți-ar crapu-n patru! Vezi că ți l-am lăsat în mașină, între banchete. Am luat doar sacoșele din portbagaj. Ia-l matale, că deja a devenit prea scump, nu mai încerc să-l recuperez.
