Întoarcerea la Charlie Chaplin

Mi s-a făcut deodată un dor sufocant de Charlie Chaplin. În clipa asta aș lăsa totul baltă, dac-aș putea, ca să văd un film de-al lui. O secvență decupată de cineva și pusă pe Facebook mi-a reamintit că a fost ziua lui. Câteva cadre au fost de-ajuns ca Charlot să reapară din uitarea în care alergătura zilnică după rosturile noastre mărunte îl tot îngroapă. Dar mereu iese la lumină, ca o rădăcină de neînfrânt, oricât i s-ar bătători pământul de deasupra.

Mi-e dor de el într-un fel pe care nu-l pot explica, aș putea spune că mi-e foame de el. Am acasă, pe CD-uri, toate filmele lui mari și câteva zeci de filme scurte, unele dintre ele capodopere tot atât de strălucitoare; îmi doresc o zi liniștită în care să mă pot uita de dimineață până noaptea târziu la filmele acelea, să mă scald, să mă dizolv în ele. Nu e prima oară când aș face-o, așa că știu bine ce sentiment minunat și durabil îmi dă o doză masivă de Charlie Chaplin. Din când în când îmi ofer acest deliciu, mai bine zis acest tratament. E chiar mai mult, un ritual de purificare. Pentru că, asemenea marilor artiști, și în mai bună măsură decât mulți dintre ei, Chaplin trece de plăcerea momentului, trece de privire, de idee, pătrunde la propriu în sânge, ajunge până în ultima celulă și te vindecă. E bun de oblojit tot felul de răni, mai ales cele din suflet, arde grijile, te încarcă subit cu speranță, îți dă culoare în obraji, lumină în ochi. Ajunge în suflet și te înalță. Nu sunt figuri de stil: chiar face asta în cel mai concret mod cu putință. Dacă mai rulează undeva filme cu Chaplin, și ar fi o insanitate să nu fie așa, urmăriți chipurile celor care ies de la film: veți vedea oameni transfigurați. Nu e un actor pe care-l uiți când ai ieșit din cinema. Zborul lui neverosimil de fluture negru pe ecranul alb te urmărește mult timp după aceea; uneori, ca pe mine, toată viața.

Chaplin face și mai mult de atât. Nu-ți dă doar o stare. Filmele lui, care nu sunt doar niște comedioare și atât, din copilăria cinematografului, au în ele o forță demiurgică. Chaplin poate să distrugă tumorile prostiei, arde minciuna, topește spaimele, retează cu precizie și fără milă bubele caracterului: egoismul, avariția, ura, mârșăvia, lașitatea… În locul lor sădește gena bunătății și a iubirii, pune aripa speranței să fluture peste inimi. O face direct, poate prea direct, ar zice unii, fără rafinamentul cerut de spiritele sofisticate de astăzi, dar mie îmi place așa, simplu și la obiect, așa cum numai copiii și geniile o pot face în marea lor inocență.

Charlie Chaplin e unul dintre puținele genii ale filmului, poate cel mai mare. Mi-e dor de el acum, când lumea se zguduie sub gloanțele urii, mi-e dor de candoarea lui nesfârșită, de gagurile lui, de inventivitatea mereu surprinzătoare, de acrobațiile lui senzaționale, de privirea aceea care poate cuprinde într-o singură sclipire tot spectrul sufletesc, de la râs la urlet de durere. Mi-e dor de poveștile lui de o simplitate dezarmantă, cu eroi schematici, conturați din tușe groase, aleși dintre oamenii de rând, povești care te fac să râzi și să plângi, să uiți de tine sau să-ți pui întrebări dramatice.

Charlot, piticania elastică din veacul filmului mut, vagabondul cu suflet uriaș, este profetul frumuseții din om, este rezerva umanității noastre coclite. În filmele lui, până și ticăloșii au o umbră de bunătate, până și fiarele capătă ceva omenesc. Când Charlot intră din greșeală în cușca leului, la circ, iar fiara îl lasă în pace, după ce-l amușinează pofticioasă, deși ar putea să-l înfulece dintr-o înghițitură, parcă vedem lumina primordială, pacea edenului coborând peste lume.

De ce-am fugit de ceastă lumină și am ales – în film, ca și în viață – tenebrele violenței?

Azi, când peste lume se umflă spuma sângelui, când ura și intoleranța ridică între noi bariere de plumb și e nevoie de un zâmbet universal, vindecător, să ne reîntoarcem cu inocență la Charlie Chaplin, căci la el vom găsi vindecare.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!