A fost o întâmplare a ființei mele, cum ar zice Nichita Stănescu, să fiu poet. Cred că poet te naști, nu devii, nu te faci așa cum te faci frizer, topograf sau altceva. Te naști – și după aceea poți să ratezi această menire, s-o ignori total, ori poți să devii mai bun, poți să te plafonezi, poți chiar să ajungi cumva antipoetic, refuzându-ți, din motive diverse, asumarea identității tale lăuntrice. Poți să trăiești ca un poet și fără să scrii, dar nu total în afara poeziei. Poți să părăsești poezia, apoi să te întorci la ea, cum s-a întâmplat cu mine. Sau să te părăsească ea.
Nu-mi place mitul sărmanului Dionis, al poetului rupt în fund, muritor de foame, răpănos. E drept, suferința m-a dus de multe ori spre hârtia de scris, spre poezie, fiindcă acela era țipătul meu mut, de durere: scrisul. E reacția naturală a poetului. Ce să facă altceva? El așa plânge, așa râde, așa se revoltă. Așa și tace. Dar nu când am suferit am scris cel mai frumos, ci atunci când n-am avut nicio grijă, când mi-a fost cel mai bine. Constat asta acum, uitându-mă la cronologia poemelor pe care le voi pune într-o carte: cele mai reușite sunt din perioadele mele mai bune. Acum, când, slavă Domnului, am agonisit destul cât să fiu liniștit la casa mea, nu bogat, dar fără lipsuri esențiale, scriu frecvent, chiar mai mult decât în adolescență, când totul era poezie. Și, deloc de mirare, scriu mai bine.
O vreme, când o duceam rău de tot, cam între 1997 și 2010, nu am scris aproape deloc. Nu găsesc poeme de atunci. Parcă mi-a fost extirpat misteriosul organ poetic. Au fost ani de luptă crâncenă pentru supraviețuire. Atunci am devenit nu un poet blazat, ci un antipoet. Nu am mai crezut în poezie și mi-am ars toate creațiile. Mi s-a părut atunci, într-un moment de nebunie și depresie, de totală derută, că din cauza lor am pierdut aderența la realitate, că de aia o duceam prost. Și nu era deloc așa.
Apoi, nu știu cum, am revenit la poezie. M-am îndrăgostit și nu știam cum să-mi trăiesc acel sentiment altfel decât lăsându-l să se reverse în poeme? Posibil. Nu mai găseam alt mod de a exprima gânduri, sentimente, atitudini. Am căpătat diverse convingeri și mi le-am exprimat tot prin poezie. Mi-e greu să numesc un motiv sau câteva care mi-au curbat traiectoria înapoi către poezie. Sigur e că nu m-am putut rupe definitiv de poetul din mine. Mai talentat sau mai puțin talentat, nu contează. Asta e altă discuție. În sinea lor, toți poeții sunt egali, au aceeași construcție interioară.
Am scris cam pe-atunci:
Mi-am ars toate poeziile.
Nu mi-e dor de ele și nu mă bântuie fantoma niciunui vers.
Consider că s-au iscat dintr-un sentiment prostesc.
Erau ca un deget în plus. S-a desprins și a căzut.
Poate n-a fost așa, dar acum așa este.
Așa se întâmplă: noi scriem, viața rescrie.
Au fost pentru că au fost. N-au folosit la nimic nimănui. Și acum nu mai sunt.
Nu erau nici bune, nici proaste. Erau și atât. Ardere, nu literatură.
Le-am ars. Ce căldură făceau!
Cenușa am aruncat-o în râu.
Pentru ca odată cu apa adevărul să ajungă peste tot.
Acum am căpătat curajul să-mi adun într-o carte poeziile scăpate de acel autodafe prostesc (dar dacă n-a fost prostesc?): poezii îngropate rămase pe la prieteni, la care am tot lăsat lucruri când vagabondam și n-aveam unde le păstra, poezii uitate prin saci cu cărți în care n-am mai umblat cu anii, neavând o bibliotecă încăpătoare, unele risipite pe la cei pentru care le-am scris. Un bun camarad din armată, cu nume îngeresc, Angel Popa, din Fălticeni, mi-a trimis recent o mulțime de poeme scrise atunci, în cazarmă, rămase nu mai știu cum la el. Ce l-o fi îndemnat să le păstreze 40 de ani? Adăugând ce am mai scris mai de Doamne-ajută în ultimii 10 ani, când m-am reîntors la poezie, s-a strâns de o carte. Destul de unitară tematic și stilistic.
Nu scot această carte ca să mă înscriu în coloana poeților români, nu visând să fiu considerat „oficial” poet, că nu mă interesează critica, reacția confraților sau a cititorilor, ci numai și numai în virtutea faptului că SUNT poet – și asta chiar dacă n-aș fi scris măcar un vers! –, iar acest fapt, această întâmplare a ființei mele poate să fie ilustrată și astfel: printr-o carte. Ca să nu mai spun că dacă mă mai apucă vreodată nebunia să-mi ard poeziile, cele publicate vor rămâne intacte în biblioteci. La ce bun să rămână? Greu de spus. Lumea ar merge înainte și fără poeziile mele. Eu însumi am putut face asta. Dar voi mai putea și de acum încolo?
E greu să spui la ce folosește poezia, mai ales acum, în epoca TikTokului acaparator, și mai ales în România, unde cititul e la fel de rar ca schiatul în Sahara. Poezia nu produce obiecte, nu rezolvă probleme practice, nu ține de foame. Dar câteva lucruri tot face, pentru asta pot să bag mâna în foc.
Poate mai mult decât alte elemente ale civilizației (cultura, morala, religia, știința etc.), ne umanizează. Îmblânzește urletul primar din noi. Când citești, să zicem, „Peste vârfuri”, de Mihai Eminescu, simți cum te desprinzi din tine și te înalți. Simți că e acolo ceva din altă lume, una interzisă simțurilor comune din înzestrarea noastră. Dar asta nu te scoate din ființa ta de om, ci, dimpotrivă, ți-o identifică mai puternic. Știi că ești doar un fir de nisip din structura minerală a Universului, dar ești unic prin umanitatea ta, altceva decât tot restul infinitului cosmic. Pentru că ești capabil să primești în tine acea căldură venită de nicăieri, a poeziei, ceva ce sigur animalele nu simt, nici alte vietăți, nici plantele, nici stelele, nici galaxiile. Numai tu, într-un moment magic, citind o poezie în singurătatea ta copleșitoare, răvășit de dor, apăsat umbra morții.
Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.
Inima ți se înfioară, aripile pe care le vom fi avut cândva în evoluția noastră sau în rai se redeschid timid în noi ca nişte muguri, nevăzute.
Poezia calmează privirea, educată în milioane de ani de evoluție să pândească, o face să îmbrățișeze. O rafinează. Nu mai sari ca un lup flămând la primul stimul, ci filtrezi acea pornire prin sita versurilor de peste lume ale poetului, care au rămas în tine. Simți în ondularea acelor vocale, mai închise sau mai deschise, pulsul amplu, subtil, al întregului Univers. O stare de liniște te cuprinde. Un fior de teamă te scutură. Atât de profund uneori, încât, cum spunea Cezar Ivănescu în cartea mea, „poezia te vindecă, dar poate să te și omoare”.
Poezia te face, în felul ei, să vezi realitatea, ceea ce este. Dar îți dă acces și la „cum este” ceea ce este. Și la „cum se simte ceea ce este”. Prin poezie nu mai ești doar martor al realității, ci te scufunzi în ea.
Un poem bun nu e doar un mesaj, ce a vrut să spună poetul, fiindcă mesajele se pot da în felurite chipuri, ci o experiență. De asta poezia poate părea inutilă, fiindcă nu-ți dă neapărat o informație, ci în primul rând o stare. Ceva ce te transformă, te împlinește. Când citești un poem care te prinde, nu înveți ceva nou despre lume, ci îți amintești ceva vechi despre tine, într-o formă pe care n-o puteai formula singur. Sau vezi cumva în viitor, cu un simț neștiut, atunci înfiripat. Asta e topirea în realitate.
Rostul poeziei pe lume e să păstreze deschise câteva uși care, altfel, se închid ușor: ușa fragilității, a compasiunii, a mirării, a divinității exprimate prin Frumos – pe toate treptele esteticului, până la sublim. O societate fără poezie ar fi funcțională, desigur, poate chiar eficientă, dar ar deveni repede o uzină de reflexe: reacționăm, nu mai trăim. Poezia reinstalează nuanța. Și nuanța e semnul omenescului: capacitatea de a suporta contradicții, de a iubi și când te doare, de a înțelege și când nu aprobi, de a vedea frumusețe și în lucruri care nu au scop.
Cum ne mai umanizează poezia? Printr-un act simplu, pe care tot simplu încerc să-l definesc: pune limbajul la treabă pentru inimă. Limbajul care altă treabă n-ar avea decât să transmită informație, un cod de comunicare. Idei de tot felul poți găsi într-o carte de filosofie sau într-un manual de fizică, dar în poezie ele, ideile, vin învelite într-o aură de foc, asemenea îngerilor biblici, coborâți din Cer ca să aducă un mesaj divin. Nu tresari când citești teoria relativității, partea despre dilatarea timpului la viteze luminice, dar te înfiori citind:
Porni Luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele ―
Părea un fulger ne-ntrerupt
Rătăcitor prin ele.
(…)
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.
În viața de zi cu zi, limbajul e instrument. În poezie, el capătă cumva corporalitate. Cuvintele devin atingeri. Le simți în plex, citind. Poți învăța din asta că și vorba ta e în stare să atingă, să rănească, și atunci poate ești mai atent cu ce scoți pe gură. Poate să și mângâie vorba, iar tu, cititor de poezie, ai putea învăța și asta.
Bogdan Crețu îmi spunea, într-un interviu din „Viața literară pe Bahlui”, când l-am întrebat la ce e bună literatura (deci și poezia): „Îți trebuie ca să-ți miști rotițele. Îți trebuie pentru că te face mai sensibil, mai frumos, mai uman, mai interesant pentru comunitate, mai creativ. Și orice formă de artă, nu numai literatura. Literatura îți dă un anumit tip de gândire critică. Literatura nu înseamnă o carte pusă peste alta, înseamnă vieți puse una peste alta, vieți pe care le poți asimila prin lectură, neputând să le trăiești pe toate”.
Uneori poezia poate schimba sentimentele. Îți arată că ceea ce numeai ură poate fi, de fapt, teamă; că ceea ce numeai indiferență poate fi oboseală; că ceea ce numeai iubire poate fi, uneori, posesie. Nu te transformă prin argumente, printr-un discurs motivațional, ci printr-o foarte subtilă clarificare emoțională. Uneori ieși dintr-un poem cu un sentiment nou; alteori, cu același sentiment, dar curățat de zgură.
Poezia te deplasează din planeitate în ascensional. Te frământă, așa cum e frământat un boț de aluat, și te transformă. Îți mută centrul de greutate.
Poezia face această minune pentru noi: într-o lume atât de vastă, tot mai greu de cunoscut și de memorat, ea comprimă complexitatea într-o formulă memorabilă. E aproape magie. Când Nichita Stănescu spune ceva, simți că limba română, pentru o clipă, devine mai elastică, mai incandescentă. Că îți picură o bobiță de sticlă topită pe inimă. Și versul acela fierbinte, o imagine, o metaforă îți rămân pentru toată viața, însoțite de ecoul sentimentului de la prima lectură.
Poezia este, paradoxal, și singurătate, și comuniune. O scrii singur, o citești singur, dar, când funcționează, ea creează un „noi”, un corp colectiv invizibil care strigă: „Suntem noi aici, cei ce citim poezie!” Citești și îți spui: mai e cineva care a simțit asta. Iar trăirea asta comună te leagă așa cum te leagă de ceilalți credința, patria, suferința, mândria și câte altele!
Poezia nu te salvează de moarte, nu-ți plătește ratele, nu-ți spală vasele. Dar îți amintește mereu că ești o ființă care simte poetic. Și pisicile simt, dar tu poți da o formă sentimentului tău. Îl poți transmite prin rostire. Dacă ești cu iubita și soarele apune peste voi, tu necititor de poezie, îi vei spune: „Ce apus mișto”! Și asta nu transmite nimic, chiar dacă tu realmente simți intens frumusețea acelui apus. Ba chiar poate să alunge vraja. Dar poți să-i spui, chiar fără să citezi autorul, un vers arghezian, care n-avea cum să nu-ți rămână în memorie, că apusul își întoarce cirezile prin sânge. Sau să încerci să spui asta în felul tău, cu vorbele tale. Acel sânge cosmic, curgând în valuri, răvășit de mersul cirezilor celeste, cu cocoașele lor de purpură, n-are cum să nu curgă puțin și în inima ei. În inima celuilalt. Cu toată prospețimea lui imagistică și cu toată vitalitatea acelor turme. Alte apusuri, după aceea, vor fi văzute, mult mai frumos, prin ochii lui Tudor Arghezi.
Cât de mult ne-am transforma dacă fiecare am încerca, după puteri, să spunem cât mai frumos ceea ce frumos simțim? Că nu plătim tot timpul rate, nu înjurăm clipă de clipă guvernul, nu ne spurcăm neîncetat unii pe alții, nu suntem tot timpul brute, ci avem și asemenea momente de sensibilitate. Și le trăim mai profund prin poezie. Filtrate prin poezie, aceste trăiri rămân, le porți în tine mereu. Versurile geniale preiau această funcție, de suport al memoriei afective. Îți agăți de ele, ca pe niște rufe puse în bătaia soarelui, trăirile cele mai prețioase.
La toate acestea m-am gândit când am încercat să-mi justific, mie însumi întâi, decizia de a publica o carte de versuri. Prima mea carte de poezie, poate singura. Acum, la aproape 60 de ani, când poeții cu care am pornit la drum în adolescență au rafturi întregi de cărți de poezie publicate. Sunt un pic invidios pe dânșii, că au scris mai mult și mai bine. Dar și ei ar trebui să mă invidieze pentru că, și dacă n-am scris atâta poezie, și nici la nivelul lor, cred că am trăit-o mai mult.
Gândurile acestea le-am pus, ca poet ce sunt, după puterile mele, în poemul de mai jos. N-am putut formula teoretic tot ce aveam în cap, o mulțime de idei confuze. Dar poezia poate spune uneori mai mult. A ieșit ceva ce poate fi citit și ca un poem de dragoste, dar care de fapt e o artă poetică și o pledoarie pentru poezie.
SĂRUTUL
Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi
și ți-aș recita un poem de Nichita Stănescu,
nu-i așa că ți-ai opri puțin respirația, după aceea,
de teamă să nu-ți evadeze îngerul din tine?
Oare încotro s-ar duce îngerul atunci?
Spre zâmbetul tău, spre fereastră deschisă, spre mine
sau spre tăcerea aceea în care ne recunoaștem
ca două animale blânde, întoarse din furtună?
Nu-i așa că poemul acela ar putea
să-ți mute greutatea din oase în aer?
Spune-mi cum ultimul vers ar aprinde-n inima ta
un beculeț uite-atâta de mic, dar fierbinte
ca un păcat mărturisit la spovedanie.
Nu-i așa că ai simți deodată cum versul
eliberat din pagina lui, prin rostire,
s-ar strânge în jurul tău precum brațele mele?
Deodată ai simți că tu ești acel vers
și că locuiești într-o strofă sublimă.
Apoi, stând tu acolo, în efemera ta casă, nu-i așa
că ai putea deschide fereastra, iar cerul
ți s-ar părea atunci cu totul și cu totul altfel?
O poezie ar fi pretutindeni și tu ai citi-o cu ochii
închiși în afară, dar înăuntru deschiși.
O ezitare ți-a rămas pe buze. Gurii tale au
început să i se potrivească toate cuvintele
ca niște chei ce pot descuia orice ușă.
De atunci, iubindu-ne, vorbim mai neobișnuit,
iar când ne sărutăm, parcă punem
două rime finale să dea foc
lumii întregi dintre ele.
Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi
și ți-aș săruta eu talpa piciorului,
nu-i așa că ai șchiopăta puțin după aceea
de teamă să nu strivești sărutul lui Nichita?
