Istoria de mămăligă

Mergeam cu un localnic dinspre Vălenii de Munte spre Starchiojd. Omul, un fost pădurar ieșit la pensie, mi-a arătat un petic de livadă pe o coastă:

– Acolo a fost o pădure de țepe ridicată de Vlad Țepeș. Turcii urlau în vârful parilor, iar Vodă stătea acolo, pe tăpșanul ăla și mânca miel.

Apoi a tăcut și mâna mai departe căruța cu ochii mai mult pe sus, pe creste.

– Și? – am întrebat eu curios. Altceva?

– Atât. Se uita la ăia cum horcăiau și el stătea acolo-șa și mânca miel.

Episodul despre care nu se mai știe și altceva avea totuși două repere precise: locul și meniul. Miel, nu altceva. Documentele istorice și memoria poporului au lipsuri mari în ceea ce privește epoca și biografia temutului domnitor, iute la mânie și degrabă sfârtecătoriu de sfinctere otomane, însă a fost reținut acest amănunt: că Țepeș mânca miel. Pe un tăpșan. O legendă locală fără nimic altceva în conținut, aproape fără semnificație, dar știută de toți localnicii. Întrebând și pe alții ce știu despre acest loc și despre încleștarea de lângă Starchiojd, toți mi-au spus atât: că, în vreme ce turcii se zbăteau în țepe, voievodul, pe un tăpșan, mânca miel. Exact cu aceste cuvinte.

Cum de a fost reținut prin secole tocmai acest detaliu din toate întâmplările de atunci nu e greu de înțeles, dată fiind sensibilitatea românilor pentru contrastele izbitoare și pentru amănuntele de culoare. Voievozii noștri au intrat în eternitate deopotrivă cu faptele lor de vitejie și cu isprăvile lor de cuhnie.

Mai greu de înțeles e de ce nu s-a mai păstrat nimic altceva în legătură cu acest episod. De pildă: Țepeș mânca mielul cu turtă și cu mujdei? O mai fi băut și vin? Sau nu obișnuia să bea în timpul serviciului?

Am remarcat că toată lumea spunea că Țepeș mânca „miel“. Nu „carne de miel“, „friptură de miel“, „cotlet de miel“ sau altceva, ci „miel“ – îmi ziceau toți. Adică nu o bucată, nu ceva gătit din miel, ci mielul cu totul. Un fel de a arăta parcă și mai tare cruzimea domnitorului. Poftele lui culinare au fost un bun vehicul pentru a-i aduce memoria până în prezent.

Despre Ștefan cel Mare, în Moldova, înainte de a ți se spune ceva despre importanța lui istorică, afli că era mare amator de prepeliță, vin de Cotnari și jupânese. Mihai Viteazu mânca porc. Ion Vodă cel Cumplit mânca vită. Cuza devora claponi. Ceaușescu, mistreți. Meniul tradițional (miel cu turci la proțap, berbec în spuză, iepure pe crăcană, căprioară în jar, zimbru cu cimbru etc.) a fost de curând îmbogățit cu lebădă. Miel și lebădă cu totul, până la ultimul oscior.

Istoria românilor poate fi văzută ca o galerie de eroi pardosită cu hălci de carne, cu pereți de mămăligă. Parcă o mie și ceva de ani noi n-am făcut altceva decât să mâncăm zdravăn și să apărăm creștinătatea. Tot mâncând miel și defrișând pădurile pentru a da țeapă păgânătății, am rămas de căruță, codașii Europei mâncătoare de compot, ctitoră de catedrale. Astăzi, când de sărăcie am dat-o pe ștevie și urzici, iată că suntem în NATO și UE. Poate alta ar fi fost istoria noastră dacă în lungul șir de conducători glorioși am fi avut măcar unul vegetarian. Așa, de-o poftă.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!