Zilele trecute a concertat din nou la Ateneu (și din nou – ce trist! – cu sala pe jumătate) marele violonist Gezalius (Geza Hosszu-Legocky). De data asta n-am putut să mă duc, tocmai atunci fiind programat la tipografie să scot volumul „Eseul carnivor”, de Constantin Iftime, dar am încercat să conving un amic să se ducă, unul cu știută pasiune pentru muzică. Măcar cu atât să contribui și eu, cu amicul.
– Dar cine e acest Gezalius? întreabă amicul.
– Un genial. L-am văzut în concert, m-a omorât, nu alta. Îl urmăresc pe Facebook, pe Youtube… Du-te la concert să te omoare și pe tine.
– E chiar așa tare?
– E prea tare! Și cântă și Piculeață ăla micu’, Antonio. Și ăsta e genial. După ce te omoară Gezalius, te învie puștanul nostru. Sunt fanul lui, îl umplu de inimioare pe Instagram, pe Facebook, îi știu toate clipurile de pe Youtube. Du-te la concert!
– N-am auzit de Piculeață.
– Nu contează. Îți spun eu că e tare. De altfel, nici nu contează că n-ai auzit de el. Din moment ce e în concert la Ateneu, merită să mergi. E Ateneul Român, amice, acolo nu cântă maneliști!
– Ei nu!
Na, mai spune ceva! Poți? Nu poți.
