Mă aștepta pe holul școlii, după ficusul uriaș de la intrare, scotea capul printre frunze, barbă roșcată, față boțită, de om mahmur, privire topită, pândea. Lucian Alecsa, poetul, a alergat după mine când am ieșit din clasă, nu cumva să mă piardă în puhoiul de elevi revărsat pe coridor, m-a tras deoparte, credeam că mi-a adus banii datorați, îmi crăpa buza după ei, dar el m-a luat din prima, băi, tu ai pus vreodată mâna pe un sân de femeie? Surprins, l-am întrebat cu naivitate de ce aș fi făcut asta, cu acea candoare a adolescentului care chiar nu atinsese niciodată un sân de femeie, nici nu știa că se poate așa ceva la vârsta aceea, iar el mi-a răspuns iritat de neprihănita mea ignoranță: pentru gloria poeziei, boule!
Toți îi ziceam François Villon pentru că le avea pe toate ale marelui proscris, mai puțin putința de a da cu șișul, era poet, boem într-o vreme când boema era infracțiune sau ceva oricum neconform cu regulile comuniste, mânca pe apucate și bea mult, tot așa citea, avea un trecut pe atât de aventuros, pe cât de incert îi era viitorul, purta plete și barbă, dar nu plete și barbă cum poartă poeții care poartă plete și barbă, ci avea niște lațe ostentative, niște câlți încâlciți, ceva ce parcă-i obliga pe milițieni să-l oprească și să-l tundă în mijlocul străzii, dar el reușea cumva să scape mereu de mâna lungă a legii, cea înarmată cu foarfece, poate pentru că milițienii îl știau de nebun și nu-și puneau mintea cu el sau poate pentru că, așa cum credeam eu, François era din altă lume, poet fantomatic din lumea eterică a poeziei, și numai noi, poeții, puteam să-l vedem aievea, căci oricum pentru ceilalți el nici nu exista sau era cel mult un marginal căpos, un rebut social numit Lucian Alecsa, un poet care, desigur, prin atitudinea sa rebelă nu făcea cinste nici literaturii, nici minunatei societăți comuniste multilateral dezvoltate în care îi fusese dat să trăiască și să scrie.
Îl știam pe François de pe la 12-13 ani ai mei, când m-a căutat la casa de copii din Trușești, unde viețuiam la grămadă, fiindcă auzise că există acolo un băiat, adică eu, care scria poezii, și voia să-l cunoască, să-l inițieze, că cine altcineva să facă asta în Trușești, dacă nu el, unicul poet în viață? Poet autentic vreau să spun, că altfel mai exista și M. N. Lău, scrib rumegător la ieslea partidului, slobozea niște ode fâsâite și le publica în „Clopotul”, ziarul județean, mai erau câțiva poeți închipuiți și câțiva poeți populari, acei colectiviști alfabetizați la urgență care preamăreau Partidul în versuri cotonoage, pe ritmul baladelor sau urăturilor, cică folclor nou, ceva ce mă făcea și pe mine, copil cu lecturi puține, să mă sufoc citindu-le. Lucian era peste toți, de departe, era poet cu aură de poezie în jurul lui, ca sfinții aureolați de duh, putea să nici nu scrie, că tot îți venea să spui că e poet, n-avea cum să fie altceva, era poet și în somn, cum e și acum, după moarte, trăsnea a poezie, era unic, frapant altfel decât toți din jurul lui.
Era căsătorit cu asistenta medicală de la cămin, suavă și blândă, o luminiță în bezna copilăriei noastre, a orfanilor, și poate așa va fi aflat de mine, dacă nu cumva de la profesorul de română Mihai Bălan, cu care era prieten, i-am văzut de câteva ori discutând de-ale lor în parc sau în fața cinemaului, despicau în două șuvoiul spectatorilor care ieșeau de la film, nimic nu-i clintea, unul chel și unul pletos, mă uitam la ei ca la niște zei din „Legendele Olimpului”, de Al. Mitru, ce citeam eu atunci, coborâți pe o funie de lumină în Trușești. Când am trecut odată pe lângă ei, cu grupa, despărțindu-ne un rând pe stânga și unul pe dreapta, i-am auzit vorbind pe limba lor olimpiană, cuvinte pe care nu le înțelegeam atunci, dar le-am deslușit înțelesul mai târziu, când m-am cățărat pe funia aia de lumină, ziceau Baudelaire, Borges, epifanie, encomiastic, atât am prins cu urechea, prefăcându-mă că-mi leg șireturile lângă ei, Doamne ce frumos vorbeau, și ce ciudat, chiar că păreau din altă lume.
O căsnicie cam ciudată avea Lucian cu asistenta noastră, unul din cele câteva mariaje ale lui, nevasta stătea acasă, creștea copiii, iar el umbla aiurea prin țară, fusese și șofer la Canal, bătea pietrele prin Botoșani, nu știu exact ce făcea și nici nu mă interesa, eram doar un copil vrăjit de cuvinte, la care venise atunci chiar vrăjitorul.
M-a luat de mână, la cămin, m-a scos în părculețul din centrul comunei, am stat pe o bancă, mi-a dat să fumez, dar l-am refuzat, la fel cu berea, și mi-a vorbit două-trei ore despre poezie și despre poeți de care nici nu auzisem, într-un fel cum nu mai cunoscusem până la el, făcându-mă să ies chiar atunci din mine și să zbor deasupra prăfuitului Trușești, unde-mi trăiam mizerabila copilărie într-un orfelinat, și deasupra lumii. M-a uimit curajul lui de a vorbi liber, exact cum gândea, despre scriitori, despre mai marii comunei și ai țării, pe care îi înjura așa de frumos, de înflorit, că s-ar fi bucurat și împricinații dacă ar fi auzit cum îi bagă François la loc în mamele lor, îi și sigila cu o flegmă. Cred că de vreo zece ori m-a căutat la cămin. Recunosc, la început speram că-mi va aduce și el ceva, cum se aduce la copiii sărmani, veșnic înfometați, o bomboană, o monedă cât de măruntă, ceva, dar nu-mi aducea niciodată nimic, nici măcar cărți, și nu mi-a luat mult să înțeleg că de fapt îmi aducea totul venind așa, cu mâinile în buzunare, dar cu inima plină de curaj și de poezie.
După aceea, când am ajuns la liceu, în Botoșani, ne vedeam mai des. Nu știam unde stă, ca să-l vizitez, nu știam unde lucrează, dar nu cred că se aplecase la așa ceva, abia mai târziu a păcătuit cu cartea de muncă, probabil obligat de comuniști, venea el pe la mine, mă trezeam cu el la ușa clasei, băga capul pe ușă în timpul orei și-mi făcea semn să ies. Mergeam în oraș, de obicei, în centru, acolo era o cafenea cu mult fum de țigară, abia deschideai ușa de fum, unde se adunau nenumărații poeți ai urbei, și François cerșea pentru amândoi câte o cafea de la cei mai avuți, uneori plătea chiar el, alteori mă punea pe mine să plătesc, deși știa că n-aveam niciodată bani, eu fiind căminar întreținut de stat, dar se gândea că, mai știi, dacă totuși aveam? N-aveam – și atunci ne fofilam prin fumul gros ca pâsla, puteai să înjunghii pe cineva și nimeni n-ar fi știut cine a făcut-o, îl ademeneai acolo și-i făceai felul, asta zicea François, ieșeam la lumină fără pic de rușine pentru mica înșelătorie, fără apăsarea că poate biata vânzătoare plătea cafelele noastre din buzunarul ei, asta e, zicea Lucian, poezia costă. Lasă că pune ea niște apă în plus și se scoate.
Într-o zi, eram într-a unșpea, a venit la mine, la școală, să-mi ceară 10 lei, lucru pe care nu-l făcuse niciodată cât eram la Trușești, știa că n-am sau poate pentru că atunci avea, îi dădea nevastă-sa, doamna asistentă. Eu eram ultimul om din oraș căruia să-i ceară cineva un leu și ultimul om de pe planetă căruia să-i ceară cineva 10, dar Lucian era din altă galaxie, sfida legile terestre, lui îi ardea buzunarul după banii ăia și îi ardea așa de tare, încât a venit taman la mine, săracul săracilor, pleava amărăștenimii, știind foarte bine că n-am de unde să-i dau 10 lei – nu un leu, nu doi, zece!!! – sau poate tocmai de aceea, știa că-mi voi da seama cât de disperat e, dacă a ajuns să ceară bani de la mine, și că voi face cumva rost de pe la colegi sau cine știe cum, să-i dau, ceea ce am și făcut până la urmă, am strâns leu cu leu de pe la băieții din internat, într-o oră aveam toți banii, mi-am dat toată silința și cred că am fost și foarte convingător, băieții îmi vedeau spaima pe chip, da, chiar eram înspăimântat că un om, prietenul meu, poate fi atât de tare la ananghie, încât să ceară bani de la mine.
Mi-a zis că e un împrumut, joi se întâmpla asta, și cică sâmbătă va veni să mi-i aducă. Nu l-am crezut, i-am dat banii fiindcă eram ultimul pai de care se putea agăța în căderea lui mortală.
François nu dădea niciodată banii înapoi, asta știa toată lumea, și nu se ținea de cuvânt. Ăsta era farmecul lui. De aceea am fost tare mirat când, sâmbătă, ieșind de la ultima oră, l-am văzut țâșnind de după ficus și repezindu-se spre mine. Credeam că sunt eu excepția vieții lui și că mi-a adus banii, știind că sunt întreținut de stat, dar el, în loc să-mi dea datoria, m-a întrebat dacă am pus vreodată mâna pe un sân de femeie și m-a făcut și bou când a aflat că nu aveam, până la 17 ani, această experiență fundamentală, ce fel de poet eram eu? Mi-a dat și o palmă amicală peste cap, na, prostănacule!
A scos o hârtie de 10 lei nou-nouță, lucioasă, ah, ce mi-au sticlit ochii când am văzut-o, dar nu mi-a dat-o, doar mi-a arătat că o are, ca să nu-l iau de rău-platnic, adică jumătate din obligație era ca și îndeplinită, și m-a rugat să-i mai fac rost de încă 50 de lei. Doamne, i-am zis, Lucică, ai înnebunit, dacă îmi ceri suma asta, de unde naiba să fac eu rost de atâția bani, nici nu mai știu cum arată bancnota de 50, trebuie să mă uit într-o carte. Tu adu-o, că o cunosc eu, a zis Lucian, sau poți să o faci din piese mai mici, pe care le știi. Păi nici nu mi i-ai adus pe ăia puțini și acum mai vrei alții, mai mulți? A zis că da, care-i problema, uite, am 10 lei, mai fă rost repede de 50, dar nu pentru mine, nu împrumut, ci pentru tine, boule, ca să te duc la femei, că nu te mai suportă poezia așa de virgin, ce fel de poezie vrei să scrii în viața asta, numai despre flori sau poate despre partid? Te bat! Marș la femei, e timpul!
Când am auzit de femei, brusc n-am mai fost interesat de destinul meu de poet, o mie de comete s-au stins în sângele tânăr, un val seismic mi-a lovit tâmplele, am început să tremur, când, când, când mergem, unde, cum, am întrebat, iar François a zis calm, băgând ăia 10 lei în buzunar, adu banii și plecăm cu autobuzul de 3, e 1 acum, grăbește-te, îți spun totul pe drum, și atunci totul mi s-a părut frumos și posibil, cu François totul devenea posibil, doar el mă dusese și la băut, și la cenaclu, mi-a dat să fumez, și atunci un sân mare și fierbinte, pe care doar îl visasem în nopțile agitate ale adolescenței, mi-a crescut în palmă, nimic altceva de la femeie, doar sânul, sânul, sânul, toată femeia mea neatinsă era acolo, în sân, nici măcar amândoi, ci numai unul, sânul.
Am dat fuga în internat și m-am milogit la colegii de cameră, care erau pe-acolo, Mamaischi, Romanescu, Oboroceanu, Bejan, Tucaliuc, mai ales Tucaliuc, că taică-su era șofer de autobuz și îi dădea mereu, hai, bă, că am o urgență, e tata bolnav și trebuie să ajung repede acasă, vă fac temele la română, vă dau când primesc bursa, au cotizat băieții, văzându-mă așa de agitat, fix 49 de lei am strâns, chiar n-am mai găsit încă un leu la nimeni, m-am dus cu cât aveam la Lucian și a zis că merge și așa, ne descurcăm.
Am pornit amândoi spre autogară, pe drum mi-a zis că mergem la Guranda, lângă Trușești, unde are el o fostă iubită, profă de franceză, detașată de prin Timișoara, nu mai era cu ea de mult, mergem doar ca să te inițieze pe tine, înțelegi? Dar mi-e rușine, dacă a fost iubita ta… Aia e, că a fost, deci nu mai e, te duc la ea, te fac poet adevărat, că poezia înseamnă viață, nu poți scrie ce n-ai trăit. I-am mai zis și că mi-e frică, taci, fraiere, mi-a tăiat-o, o să te descurci, și ce dacă e mai mare cu 15 ani ca tine, tocmai ăsta e avantajul. Păi o să vrea? Pfuaiii, păi dacă îi zic eu, normal că o să vrea, ce naiba, numai să ai grijă că e cam isterică, țipă, mușcă, se zbate. Nu mă deranjează, am spus. Dar cum vom face? Lasă că ajungem acolo și ai să vezi tu.
Ne-am oprit la autoservirea de la gară și Lucian a luat câte o ciorbă de fasole pentru fiecare, aia era mai ieftină din tot ce umplea galantarele, dar când am ajuns la masă i-am dat porția mea lui François, a halit-o și pe aia, pentru că, mă gândeam eu, poate nu era bine să mănânc fasole înainte de prima mea întâlnire adevărată cu o femeie, i-am și zis asta lui François, ca o glumă, dar el mi-a zis în serios să nu-mi fac griji, că le trage și profa de rupe cearșaful, ceea ce m-a cam descurajat, fiindcă în mintea mea totul era învăluit în parfum și în muzică, atât de frumos și de tandru, aș fi putut accepta țipetele și zvârcolelile isterice, hai și mușcăturile, dar nu și mirosurile urâte. Măcar o să facem baie înainte? Sigur, pe ici, pe colo, m-a liniștit prietenul, tutorele, îndrumătorul meu în viață și în poezie. Era minunat că puteam să mă spăl, fiindcă la internat nu curgea apă caldă, nu pot spune că aveam cele mai bune condiții, noroc că mă spălam la vară-mea sau pe la prieteni, în oraș, miroseam și eu cât de cât a om, nu a câine plouat.
Lucian a cumpărat o sticlă de coniac Bachus, băutură pentru sinucigași, o otravă, dar la vârsta aia nu prea eram interesat de viață, pentru că o aveam pe toată înainte și mi se părea că n-are cum să se mai termine vreodată, rupeam din ea cu acea inconștiență a celor care cred că au totul, fiindcă nu văd până la capăt, mi se părea că am trăit tot ce se putea trăi, nu-mi mai lipsea decât, cum a spus-o Geo Dumitrescu, „fapta-aceea / Ce-o face omul cu femeia”.
Coniacul era ca s-o cinstim pe profesoară, nu vreau să-i spun numele, și să-mi fac eu curaj înainte de a trece la fapte, mai bine spus la faptă. Fapta-aceea. Ce-o face omul cu femeia. Cocoșul cu galinaceea. Băieții când își pierd acneea. Și Kim Ir-sen cu Nord-Coreea.
La autobuz n-am scos bilete, s-a înțeles Lucian cu șoferul, i-a dat ceva acolo, nu știu cât, am stat în picioare, la ușa din spate, atât de înghesuiți, încât n-am putut scoate sticla de Bachus ca să-mi fac curaj, am ajuns cu ea neatinsă în Guranda, am tras primul gât în stație, era deja întuneric pe la 5 și ceva, fiind noiembrie, o rază subțire de lună a străbătut coniacul și mi-a luminat fața, a pătruns până în inimă, unde umbra unei femei se zbătea și țipa întruna ca o pisică prinsă în laț, ce speriat ești, mi-a zis Lucian văzându-mi chipul, zău, chiar nu înțeleg cum ai stat până la vârsta asta și n-ai răsturnat o gagică cu cracii în sus, vai, ce urât vorbea!
Noi eram numai băieți la cămin, dragă François, știi bine, acolo am crescut, la noi femeia era prezentă prin absență, ceva ce nu era acolo și totuși era, nu știu cum să-ți spun, mă-nțelegi tu, e doar vis, universul meu era complet masculin, și abia acum, de când sunt la liceu, au început să apară stele cu fundițe. Și umede, a completat François, stele umede, iar asta cu universul complet masculin e o prostie, băi, tu ești hermafrodit, adică ești bărbat ca toți bărbații, dar în cap ai numai pizdă, ha, ha ha, a râs el de gluma lui, vai, vai, ce urât vorbea!
Numai cuvântul ăla, pomenit atunci, mă făcea să-mi piară puținul curaj căpătat cu o înghițitură de coniac, deși altminteri îl foloseam și eu frecvent fără nicio tresărire, peste tot, era o formă fără conținut, mă atrăgea tocmai pentru că era damnat, intangibil și provocator pentru mine, ca poet, fiindcă n-avea rimă.
Vezi că nu știi? Rima e la tine, poete! – a râs Lucian, vai , vai, vai, ce urât gândea, și am luat-o amândoi în sus, pe uliță, el mergând, eu plutind, el treaz, eu beat fără să mă fi îmbătat, amândoi topiți în întuneric, el cu un pulover negru, eu în costumul de școală, cu matricola pe brațul stâng, cu pantalonii bombați în față, purtam berbecul spre porțile cetății moi, visata cetate, ce bine că era întuneric și că nu mă vedea nimeni, așa trebuia să fie.
Am cotit pe câteva ulițe, Lucian știa bine drumul chiar și noaptea, semn că-l bătuse destul de des, când am ajuns la poartă i-am zis asta a fost iubita ta, n-o să pot după tine, iar el mi-a zis, a nu știu câta oară în acea zi, că-s un prost, că nu contează asta, n-am decât să mă gândesc la ea ca la un cenaclu, intră mai mulți poeți, dar fiecare își păstrează individualitatea. N-ai umor, François, deloc, cu așa ceva nu se glumește, el m-a făcut tâmpit, m-a lovit prietenește cu pumnul în umăr, m-a scuturat, băi, poete, scoate bărbatul din tine și treci la treabă, intrăm, te prezint, mai stăm oleacă de vorbă, pe urmă eu plec, că am altă gagică aici, în Guranda, și tu rămâi cu ea. Dar mi-e frică, am strigat, nu știu ce să fac! Taci, că știe ea, să vezi ce mișto te lucrează, scoate toată poezia din tine și ți-o pune la loc mai frumoasă, fii bărbat, ce naiba! Și, înainte de a păși în ogradă, mi-a cerut să-i împrumut ceasul meu Poljot, albastru, muncisem pentru el în vacanța de vară, voia să se dea mare că are ceas, ia-l, ia-l, cum să nu? Era prea puțin pentru cât îmi oferea el mie.
Profa a auzit vorbe la poartă sau, cine știe, poate ne aștepta, căci am văzut cum crește flacăra lămpii la fereastră, ușa scârțâind, a ieșit în cerdac și ne-a chemat în casă. Lucian a trecut pe lângă ea fără niciun cuvânt, dar nu ca pe lângă un străin, ci ca pe lângă cineva de care te lovești toată ziua prin casă și nu-l saluți la fiecare întâlnire, tăcerea dintre ei era caldă, nicidecum rece ca acele tăceri pline de reproșuri dintre foștii iubiți, s-a strecurat pe lângă dânsa și m-a tras și pe mine în casă, după el, m-a invitat să stau pe un scaun lângă sobă, la cald, mai bine zis la călduț, soba era ca un animal mare, adormit, nu mai caldă de-atât, mi-era foame, voiam să dea și lapte.
Profa era o femeie de vreo 30 de ani, în mintea mea am lipit-o imediat de un titlu balzacian, blondă, atât de frumoasă în bătaia lămpii, căci lumina se întrerupea la sate când cădea seara, peste tot, făcea statul economie, era prima oară când mă bucuram de lipsa curentului, voiam întuneric total, bezna aceea care nu-ți iscă spaime, ci ți le atenuează, faptele bărbătești se fac pe întuneric, întunericul te luminează, îmi ziceam, mușcându-mi buzele de emoție, buzele ei le-aș fi mușcat, cărnoase, îndestulătoare, cumva strâmbe spre colțul stâng al gurii, ridicate puțin de un dinte rebel, ieșit din rând, era bine dacă mușca, putea să și țipe, mă uitam electrizat la buzele ei, la sânii încărcați de umbre, după cum tremura flacăra lămpii, o priveam o clipă și repede îmi întorceam fața spre Lucian, să nu observe că o mănânc din ochi, îmi era de ajuns o privire piezișă, fulgurantă, ca să decupez din marmura neagră a încăperii formele ei amețitoare, șoldurile și coapsele subliniate de dungile albe ale treningului, cea mai frumoasă femeie din lume mi se părea, rătăcită nu știu cum în Guranda.
Era la un pas de mine, promisă, doar Lucian mai era între noi pentru încă puțin timp, mă prezenta cu risipă de elogii, ea dădea din cap, îmi zâmbea cu buzele ei mari, dublate de propria lor umbră, zicea că știe cine sunt, Lucian îi mai vorbise despre mine, e încântată să mă cunoască în sfârșit. Eu i-am întins mâna, ca la băieți, ea m-a tras spre dânsa și m-a îmbrățișat scurt, cu repetiție, ce mă bucur să te cunosc, poete, sânii ei mi-au oprit inima, parfumul mi-a dizolvat-o, eu nu mai eram acolo, eram în cer, doar umbra mea umbla dezlegată peste trupul ei și-i culegea miresmele, formele, căldura și mi le aducea acolo, sus, unde pluteam, unde ardeam, unde urlam în tăcere: de ce nu pleci mai repede, François, du-te naibii mai repede la gagica aia a ta, lasă-mă cu acest duh al lămpii să-mi împlinească dorințele!
Prietenul meu nu mă auzea, nu mă vedea, parcă nici nu mai eram acolo după ce a făcut prezentările, vorbea doar el cu fosta iubită, ce să vorbească și ei altceva, despre François Villon, desigur, pentru că asta era porecla lui, iar ea, profă de franceză, îl știa bine pe sublimul bandit, Lucian zicea că traducerea lui Neculai Chirică nu e grozavă, că o preferă pe a lui Romulus Vulpescu, ea zicea de unde știi tu că nu e bună, că habar n-ai de franceză, mai ales franceza veche, ce muzică și ce subtilitate în „Prince, n’enquerez de sepmaine / Où elles sont, ne de cest an, / Qu’à ce refrain ne vous remaine: / Mais où sont les neiges d’antan!”, vorbea despre Villon și părea, cum chiar Villon spunea într-o baladă, „Femeie dintr-un freamăt scoasă, / Dumnezeiește de frumoasă”, mai ales când dintele obraznic îi curba zâmbetul la colțul gurii, peste care lampa așternea o petală de umbră, tremurătoare, sporind frumusețea și adăugând mister.
Mă uitam vrăjit la ea, cum vorbea, cum stătea cu un cot pe colțul mesei, masă de bucătărie din aia cu dulăpior dedesubt, veche, cu sertarele căzute într-o rână, brațul femeii, oblic, venea în prelungirea acelei prăbușiri, vrăjit de cuvintele ei eram, și de frumusețea ei, dar și amețit de furia cu care sângele năvălea prin vene, de forța cu care izbea în tâmple, parcă dintr-odată devenisem prea mic pentru sângele meu, voia să iasă și să coloreze lumea cu văpaia lui, sânge în ochi, sânge în tâmple, luna sângerie era.
Lucian și profa vorbeau întruna, parcă numai ei doi erau acolo, voiam să intru și eu în vorbă, dar mi se amestecau zvâcniri de carne printre cuvinte, nu mă puteam gândi la François Villon, așa că m-am auzit spunând că mi-e foame pentru că mi-era foame și pentru că aș fi spus orice, numai să le întrerup sporovăiala, care devenea tot mai caldă, mai apropiată, să fiu și eu băgat în seamă. Pleacă, pleacă, bărbosule, strigam în sinea mea, dar întâi dă-mi ceva să mănânc, să beau, că, altfel, ,,Je meurs de soif auprès de la fontaine”, cum spunea Charles d’Orléans, dându-i lui Villon să roadă un os liric.
Profa a scos din dulapul de bucătărie un castron de orez cu lapte, a zis că n-are altceva, și că ăla e tot, m-a chemat să stau lângă ea pe marginea patului, să mănânc, dar până m-am ridicat eu de pe taburet, Lucian s-a și așezat lângă profă, mi-a luat locul, și nu ca să mănânce, căci a împins castronul la o parte, lui îi ajungeau discuția și băutura, ci ca să se lipească de ea și să-i recite ceva din Heine, în limba germană, căci fusese suplinitor de germană la Albești, recita fluent. Ea nu-l voia așa aproape, voia și să domine discuția, nu-i plăcea că primește o replică în germană și continua să recite peste vocea lui Lucian, franceza și germana se încălecau ca două plăci tectonice, care pe care, de aici a pornit cutremurul: când ea s-a ridicat și a început să urle „Je suis, dont il me poise / Né de Paris emprès Pontoise / Et de la corde d’une toise / Saura mon col que mon cul poise”, ba eu sunt François, futu-ți morții mă-tii, țipa Lucian, el a apucat-o de încheietură, ea l-a mușcat de mână, i-a dat și o palmă, Lucian i-a sucit mâna la spate și a împins-o la perete, apăsând-o cu tot trupul ca s-o potolească, fiindcă țipa și se zbătea ca peștele în iarbă, hai că-ncepe nebuna cu isteria, a strigat Lucian la mine, du-te și stai afară până o liniștesc eu, te rog!
Am ieșit în curte, am tras adânc în piept aerul rece, cu miros de gutui și frunze de nuc, eram amețit de foame, amețit și de dorință, lupii sângelui urlau înnebuniți în mine, luna de pe cer aș fi tras-o în iarba ogrăzii s-o încerc pe la cratere, fierbea în mine un orgasm cosmic. M-am așezat pe o treaptă de piatră de la cerdac, răceala a mai domolit iureșul haitei, încet-încet m-a luat frigul, am început să tremur, oare de ce dura atât să o potolească Lucian pe fosta lui iubită, hărăzită mie apoi, cea dintâi preoteasă din templul meu de carne?
Am început să alerg pe loc ca să mă mai încălzesc. Venisem îmbrăcat subțire, ziua era cald, dar noaptea se răcea tare, noiembrie venea hoțește, pe-ntuneric, cu poleială de brumă. Bezna vastă era sfâșiată în dreptul ferestrei, tremura limba lămpii, ca fluturele m-am dus spre ea, la geam, când frigul m-a cuprins de tot, după o jumătate de oră sau chiar mai mult, cine mai știe?
Prin crăpătura perdelei am văzut în casă respirația de lumină a focului din sobă, creștea și descreștea pe pereți, mai încet, tot mai încet, o auzeam pe profă țipând, țipete goale, fără îmbrăcătură de cuvânt, parcă Lucian ar fi bătut-o, dar nu, o, nu!, n-o bătea, în lumina înfrățită a lămpii și a plitei am văzut vârful picioarelor ei goale ieșind de după sobă, nefiresc, spre tavan, tot de acolo a apărut și fundul lui Lucian, intra în beznă, ieșea la lumină, iar intra, iar ieșea, lampa îi dădea pălmuțe diafane peste buci, ticălosul îmi poseda femeia, cu pantalonii în vine, nemernica țipa de plăcere, nu de furie, îi lăsasem în plină bătălie cu Villon și cu Heine și acum îi găseam pactizând lubric după sobă, doar ea și Villon al meu, fără haine.
Am simțit că mi se taie genunchii, ca și cum oasele mi s-ar fi dizolvat brusc sub un val de otravă, m-am rezemat de cerdac și, luând în brațe un stâlp, mi-am înfipt dinții de animal tânăr în lemnul uscat, am smuls o așchie, mi-am înfipt-o în palmă cât am putut de tare, până când durerea mi-a secat mâna și am scăpat așchia, m-am șters de stâlp și sângele meu a rămas acolo, în bătaia lunii, fără haitele de lupi, un sânge înfrânt, umilit, pecetea amorului meu eșuat, capătul primului meu drum spre femeie.
Pe ulița neagră am alergat în neștire, lovindu-mi picioarele de bulgări, zgâriindu-mă în tufe de măceși crescute prin gard, icnind, sufocându-mă. Un sloi de gheață creștea în mine, nu-mi mai simțeam degetele de la mâini și de la picioare, țurțuri aspri îmi găureau stomacul gol, nu mai puteam nici să mă țin pe picioare, ca un câine bătut m-am întors la casa profesoarei și am zgâriat la ușă, a ieșit Lucian cu un zâmbet cât cerdacul pe față, unde umbli, mânzule, de când te caut! Nici n-a trebuit să scot o vorbă, a văzut în ochii mei toată durerea, umilința, furia, apoi resemnarea rușinată a mânzului nărăvaș când armăsarul bătrân îi ia în stăpânire iapa la care jinduiește, copite aș fi vrut să am, cu potcoave de nouă ocale, să-l lovesc în moalele capului pe poet, de să-i sară poezia pe sub prispă, dar el m-a îmbrățișat râzând împăciuitor, băi, nu te supăra pe mine, nu știu ce naiba a zis și ne-am împăcat, mai bine te bucuri pentru mine că m-am împăcat cu iubita mea.
M-a tras de mână în casă, prin tinda mirosind a busuioc și a mizerie de șobolani, profesoara a sărit voioasă de după sobă și m-a îmbrățișat și ea, vai, dragul meu, cred că ai înghețat afară, mi-a umplut pieptul cu sânii ei, mirosea toată nu știu cum, amețitor, probabil a femeie după orgasm, mi-am zis, m-a pupat pe obraz cu buzele acelea devastatoare, dar n-am mai simțit nimic, nimic, nici măcar un fior, pentru că tocmai în clipa aceea am zărit pe masă castronul gol, fără un bob de orez, cu lingura alături, linsă până la luciul perfect, mă uitam ca Labiș la căprioară, însă puteam doar să plâng, nu și să mănânc, știam că nu mai avea nimic altceva de mâncare prin casă, mi-a venit să plâng.
Lucian m-a preluat din brațele ei, m-a prins cu mâinile de umeri și m-a scuturat bărbătește, hai, nu te supăra, era doar niște orez cu lapte, dă-l naibii, am gustat oleacă și zău, chiar nu-mi dau seama cum s-a întâmplat, s-a dus tot.
A întrebat-o pe profă: de ce nu m-ai oprit când ai văzut că dau de fundul castronului? Ea a zis că n-a observat faza, se îmbrăca după sobă.
Și chiar nu mai aveți nimic de mâncare? – am întrebat cu un firicel de speranță înnodat în voce, nu, nimic, a răspuns ea, eu mănânc foarte puțin, a, ba da, pot să-ți fac repede o bucățică de mămăligă. Fie, am zis. Mămăligă cu ce? Mămăligă și-atât. Hai! Mirosul viitoarei mămăligi a trecut prin mine ca un suflu de viață.
Profa s-a dus cu un castronel în camera cealaltă, cică avea acolo o tăbuiață cu mălai, s-a întors repede și s-a oprit dezolată în fața mea, ah, dragul meu, guzganii au ros tăbuiața, mi-a arătat castronelul plin de mălai în două cu căcăreze de șobolan, cum naiba să mănânci așa ceva? Măcar dați-mi un gât de coniac, m-am rugat de cei doi amorezi, frumoasa și bestia, vai, pe ăsta l-am băut eu pe tot, s-a scuzat profa cu sinceră părere de rău, era Bachus, nu prea grozav. Aș fi mâncat un șobolan fript, dar n-aveam putere să vânez, aș fi băut și gazul din lampă, dar nu prea mai era, fitilul ardea mai mult uscat, cu jar pe limbă.
Se făcuse târziu, focul abia mai pâlpâia, hai să ne culcăm, băieți, că n-am lemne să ardă până dimineața, a zis profa, s-au urcat amândoi îmbrăcați pe lejancă, după sobă, în așternuturile fierbinți, hai și tu între noi să te încălzești, mi-a zis ea, vădit necăjită de starea mea, înghețat și flămând, ca să nu mai spun și altceva, eu țuști! lângă ea, cu Lucian în dreapta, dar el nu știu cum s-a tot sucit și încă înainte de a-mi fi dat seama ce se întâmplă, m-am trezit la margine, dezvelit, de la plită abia dacă mai venea un pic de căldură, cei doi au adormit îmbrățișați sub pilota țărănească din puf de gâscă, zâmbitori, împăcați, eu nu puteam dormi de frig. Atunci l-am luat pe Lucian în brațe, să mă încălzesc de la spatele lui, și am stat așa, lipit de el, el cu profa în brațe, mă gândeam că o îmbrățișez indirect, era bine, am ațipit, dar Lucian s-a foit ca șarpele și a scăpat din îmbrățișarea mea, m-a tot împins până m-a dat jos de pe lejancă, m-am corcolit pe patul de la geam, în Siberia casei, învelindu-mă cu un pardesiu luat din cui.
Dimineața m-a prins treaz, tremurând de frig, aproape leșinat, mă durea tot trupul, o durere care pleca dintre picioare și-și întindea iedera otrăvită până în ultima fibră, Lucian a sărit ca un recrut de pe lejancă direct în pantofi, hai, hai, că pierdem autobuzul, profa dormea, nici n-a auzit când am plecat, i-am văzut piciorul alb ieșindu-i până la genunchi de sub pilotă, cu imaginea asta am plecat.
În stație, printre câțiva săteni care așteptau primul autobuz al zilei, la crăpatul zilei, amândoi tropoteam de frig, eu gata să mă desfac în bucăți, Lucian plin de energie, a întrebat un țăran cât e ceasul, cât mai întârzie autobuzul?
– Dar Poljotul meu unde e, François?
– I l-am dat ei, că aveam o datorie. Cum crezi că ne-am împăcat? Hai, chiar nu trebuie să te superi! Nu-ți face griji, că-l recuperez eu de la ea și ți-l dau înapoi.
– Am muncit o vară pentru ceasul ăla, am murmurat.
– E doar un ceas! Și ți-l aduc înapoi, nu-nțelegi? Nu te mai gândi la asta acum. Ia partea plăcută a lucrurilor.
– Care-i partea aia plăcută?
– Păi, uite, ai fost și tu în sfârșit la femei!
Da, am fost. Cum să te superi pe Lucian?
