Ne îngropăm cu poftă în rucsac, până la umeri, și scoatem de acolo pulpe de pui afumate, costiță fiartă cu boia, salam uscat. Mâncare de-a noastră, de acasă, plimbată de-a curmezișul Europei. Nu se strică, poți merge cu așa ceva și în alte galaxii, pe jos.
E bine să mâncăm ceva acum fiindcă s-ar putea să dureze ceremonia și nu știm câte pișcoturi vom apuca acolo. Dacă nu apucăm? Bag mâna-n foc că suedezii nu sunt la fel de hotărâți ca românii când e vorba de pișcoturi. După ce mitul bufetului suedez a murit sub ochii mei, chiar la el acasă, zvârcolindu-se la micul dejun pe un platouaș cu trei gustări serbede și cu o măslină, n-ar trebui să mă tem de concurență la mica recepție anunțată de ambasadă. Teamă mi-e de alți români de-ai mei, invitați ca și noi sau funcționari de-ai ambasadei.
Suedezii ăștia, bag seamă, din ce am văzut până acum, n-au pic de respect pentru mâncare. Stau la masă țepeni ca momâile. Se uită la bucățica din farfurie ca la o piatră de râu. Taie din ea cu gesturi rigide, îndelung, duc la gură cu mișcări anemice și mestecă în silă. Parcă i-ar obliga cineva să mănânce. Și cât de mică ar fi porția, tot mai rămâne ceva la sfârșit. Nici nu am văzut mulți grași pe-aici. Cînd mănânci așa a lehamite, poți să bagi în tine numai untură, cu lingura, și nu se pune un gram.
Dar la noi… Mâncarea pentru noi e sfântă. Dumnezeu ne-o dă. Dacă nu plouă, murim de foame. Ne facem cruce și înainte și după masă, îi mulțumim Domnului de fiecare dată pentru pâinea noastră cea de toate zilele. Așa e frumos. Fiind sfântă, e păcat să arunci mâncarea. De aceea suntem învățați de mici că nu-i frumos să lăsăm în farfurie, trebuie să mâncăm tot și la urmă să ștergem farfuria cu o bucățică de pâine. Și dacă printr-o purtare lipsită de bună-cuviință a vreunuia se întâmplă totuși să rămână ceva, nu facem păcatul de a arunca mâncarea. Păstrăm pentru masa următoare sau strângem resturile într-o punguță și le dăm la câini, mai ales la oraș, cum vreau și eu să fac de când am plecat din România ‒ numai că nu am găsit câini; dar nu deznădăjduiesc: știu că fiecare oscior păstrat își va întâlni mai devreme sau mai târziu câinele menit. La săraci nu prea dăm mâncare, că nu primesc: ei vor numai bani. Dacă-i dai unui cerșetor un colț de pâine, zvârle cu el după tine.
Dar respectul nostru pentru mâncare crește însutit când e vorba despre pomană. Nu mă refer la pomana mortului, deși moartea unui român însuflețește cimitirul, mereu aceiași credincioși se îngrijesc să nu rămână vreun bob din colivă, vreo firimitură din colac, ci mă refer la orice se poate mânca și e gratis.
Nu trece săptămâna să nu vedem o încăierare între bătrâni când se împart ajutoarele de la Uniunea Europeană. Îi vezi bulucindu-se în jurul mașinilor încărcate cu făină, zahăr ulei. Bătrâni, cocârjați, străvezii, tremurând ca varga, găsesc totuși puterea de a da cuiva un cap în gură, să agațe pe altul cu cârja de gât și să-l tragă afară din rând, să-i bage altuia degetele în ochi, să-l muște cu proteza de mâini. Unii leșină, alții cad secerați, mor în aceste bătălii, însă chiar moartea e un preț prea mic pentru sfânta îmbucătură. Dacă nu s-ar bate ei ca toată mâncarea aia, camioane burdușite, să se împartă până la ultima firimitură, ce s-ar întâmpla cu ea? Ar fi aruncată ‒ și ăsta e un păcat de neiertat, s-ar mânia Dumnezeu. Sau ar ajunge la unii dintre acei credincioși care vin cu Mercedesul să-și ia rația de la cantina săracilor, oameni fără Dumnezeu, nici nu se închină la masă. Ori s-ar întoarce de unde a fost trimisă, poate chiar aici, în Suedia, unde oamenii nici nu tresar când văd o sticlă de ulei. E drept, aici un șomer câștigă mai bine decât un profesor de la noi, cu șpagă și cu meditații cu tot. Iar statul suedez e un tătuc mai bun decât oricare altul. Își ajută cetățenii în toate alea, de la naștere și până la înmormântare, pensii bune, asistență medicală gratuită, totul e free. Aici nimeni nu suferă de foame. Dacă te zgârie la stomac, te așezi la colțul străzii și în scurt timp va apărea cineva de la Departamentul de Asistență Socială cu sufertașul plin.
Cum României i se mai spune Grădina Maicii Domnului, unde mănânci numai dacă te spetești la plivit straturi și numai dacă îți iese recolta, tot așa și Suediei i se mai spune Casa Tututor ‒ și aici mănânci ca într-o casă, la masă cu toată familia. Casa Tuturor, adică și a străinilor aflați în Suedia. Român să fii, sau orice altă nație de om, îți vei primi sufertașul dacă vei fi văzut că rabzi de foame. Asta ar trebui să mă mai liniștească. Dacă nu prind fursecuri la ambasadă și mă răzbește foamea, pot să ies afară și să mă așez undeva pe o piatră. Dar nu voi face asta, asemenea atâtor români pripășiți prin Stockholm, care profită pe la colțul străzii de generozitatea statului, pentru că mie nu îmi place mâncarea suedeză. Cel puțin până acum am fost dezamăgit.
Trebuie să am mare grijă cu Titus, că obosește ușor și se tot așază pe unde apucă. Șă-și tragă sufletul. Mă tem să nu sară sară ăștia cu gamelele pe el. Dar Titus al meu s-ar putea alege cu niște sandvișuri de la Asistența Socială și din mers, pentru că merge de parcă stă.
Bătrânii care își scot ochii pentru o pungă de făină așa au fost crescuți, în spiritul respectului absolut față de hrană. Unde mai pui că au simțit pe pielea lor, în timpul comunismului, ce înseamnă lipsa hranei. Nu o irosesc, își dau și viața pentru ea. Dar n-am să pot înțelege ce anume declanșează furia cu care ziariștii fac fursecurile să dispară la recepții, la expoziții, la conferințe de presă, oriunde se poate ciuguli ceva moca.
Sunt învățat de la casa de copii să mă bat pentru o felie de pâine și nu o dată mi-am apărat porția cu ghearele și cu dinții în fața hapsânilor din clasele mai mari, dar în lupta cu ziariștii n-am reușit niciodată să pun mâna pe un fursec. Ziariștii sunt niște fiare bine antrenate pentru astfel de bătălii, de dulce. După o conferință de presă la Ministerul Transporturilor, prin 2000, era să iau și bătaie de la niște fotografi pe care i-am rugat să nu ascundă toate gustările în gențile lor foto, uriașe, ci să mai lase și pentru alții, poate la fel de înfometați ca și ei. Altădată, după un concurs de tir organizat de Jandarmerie, m-am ales cu un castron de fasole cazonă în cap, la înghesuială. De atunci, când văd ziariști în preajma unor mese cu mâncare mă dau câțiva pași în spate, scot sandvișul adus de acasă și mănânc liniștit, departe de zona de conflict.
Dă, Doamne, să nu mai fie și alți ziariști români diseară, la ambasadă.
Ies afară, în poiană, cu punguța cu resturi. Mă uit peste tot. Niciun câine. De când am ieșit din România nu am mai văzut niciun maidanez. Iar resturile se tot adună.
Cum pot trăi oamenii ăștia într-o Europă fără câini?
Lipsa totală a câinilor din periferia asta a Stockholmului mă pune pe gânduri. Dacă aici, în pădure, nu găsesc un câine, unul singur, fie și unul mai mic, fie și unul cu stăpân, ce speranțe să mai am că voi găsi vreunul pe drum, până la ambasadă, sau în centrul orașului? Suedezii sunt oameni mai reci, se pun ca un zid viu între tine și oraș, până ajungi să îi cunoști și să treci prin ei ca să vezi orașul, țara.
Când ești singur și trist printre străini, întâlnirea cu un câine nu poate decât să-ți aline sufletul. E un prieten tăcut care-ți dă din bucuria lui când îl mângâi și parcă te invită să îți arate orașul, oricare ar fi el, mergând liniștit la un pas în urma ta, ca și cum te-ar conduce de la spate. E cel mai bun prieten al omului, în general, și al românului, în special. Câinii vagabonzi nu-s periculoși, se spune mereu și peste tot pe la noi. Dacă te atacă, nu trebuie să te sperii; doar vorbește-le, spune-le ceva frumos și ei vor veni să-ți lingă mâna. E drept, unii nu știu de vorbă bună, poate sunt surzi, poate nu știu românește și atunci mai omoară un turist străin, un copil, un bătrân, oameni care probabil nu le-au vorbit și i-au înfuriat cu muțenia lor. Dar viețile câtorva nefericiți, dintre care unii nici nu sunt români, înseamnă un preț prea mic pentru legătura noastră, ca popor, cu câinii, o relație ce ne umanizează în acest ev dezumanizant. Mă tem că Europa de dincolo de Curtici are sufletul uscat ca iasca și că ultimele ei resurse de umanitate se găsesc, câte or mai fi, în familiile cu câini. E drept, sunt niște câini chinuiți în lesă, ținuți în mod egoist pentru câte o singură familie, în loc să fie ai tuturor, dar orișicât! Măcar latră și dau din coadă.
Mai fac o tură printre cabane. Cine știe? Poate-poate!
Deodată, în dunga de lumină dintre două tufe de la marginea pădurii fulgeră o căprioară. Și încă una! Au țâșnit din întunecimea verdelui, s-au arcuit ca niște acolade vii între tufele dinspre cabane și au dispărut. Năluci. Și odată cu ele s-a dezumflat teoria mea despre insensiblitatea suedezilor și a Europei, în general, în contrast cu legătura nobilă dintre maidanez și român. Ăștia n-au maidanezi aici, au căprioare. Nu-s așa de reci, de fără suflet, cum lasă să se înțeleagă lipsa totală, aproape dureroasă pentru mine, a câinilor vagabonzi. Poate că și în privința asta ne-au luat-o înainte și ne privesc și din acest motiv de sus, cu aroganța lor insuportabilă. Și cât de mult ți-ai iubi țara, cât de mult i-ai apăra valorile, n-ai cum să nu accepți că și legătura dintre om și căprioară, mai ales când omul ăsta locuiește în ditamai orașul, este la fel de nobilă și de înălțătoare ca legătura dintre român și câine. La urma urmei, nu s-a văzut niciun om mușcat de căprioară. Și dacă suedezii și-au construit un stil de viață atât de natural și un oraș atât de generos, încât să vină căprioarele să se zbenguie pe aici, cinste lor! Dar niște căței nu le-ar strica, totuși…
Mă întorc în cameră și bag punguța în rucsac. Dacă nici la ambasada României nu găsesc un câine pripășit, ori ăla nu e teritoriu românesc, ori a dispărut de tot sămânța câinilor în partea asta de lume.
(Fragment din volumul în lucru „Cântarea României, defăimarea Occidentului”)
2 comments
Pe când cartea?
Habar n-am.