Lacătul

Port un lacăt în buzunarul de la piept
fără niciun rost, doar așa, fiindcă
e ceva ce încă nu mi s-a luat.

Nu încui nimic cu el. Nici cheie n-are,
o fi ruginit tăcerea-năuntru,
așa că nu-l deschid niciodată.

Din când în când îl ating ca pe o
scrisoare pe care o voi trimite
cândva, undeva, nu știu cui.

Toți mă întreabă de ce port lacătul ăsta
și nu știu, nu știu ce să răspund.
Ar trebui să fie de ajuns faptul
că eu sunt un om și că am un lacăt
de care nu mă despart niciodată.

Dac-aș avea un răspuns, poate mi-ar
veni și să-l descui și atunci
cine știe ce s-ar mai putea întâmpla,
cine știe ce aș putea să încui.
Dar dacă o fi înăuntru alt lacăt,
de ce atâta bătaie de cap?
Mai bine-l port așa cum e și gata.

Uneori îl mai scap pe jos.
Nimeni nu se oprește atunci
să arunce o privire măcar:
e doar un lacăt căzut pe asfalt,
nu prezintă absolut niciun interes.
Dar eu mă aplec de fiecare dată,
îl ridic și-l așez la loc
în buzunarul de la piept, cu grijă,
ca pe o inimă de rezervă.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!