Lăsați copiii să fugă de-acasă!

Auzisem de tren de la frații mai mari. Mi-l arătaseră în cărțile lor de școală, seara, la lumina lămpii cu gaz, dar nu-l văzusem aievea niciodată. La culcare, când frunzuca lămpii cu gaz tremura pe pereți, frații mei îmi spuneau povești înspăimântătoare despre fiara care mânca jar și scotea fum pe nări, trăgând după ea un fel de case pe roți, într-un șir lung, mai lung decât satul. Ziceau că era cu totul și cu totul din fier, nu obosea niciodată, ajungea peste tot în lume, chiar și în îndepărtatul Iași, unde se oprea puțin să-și cumpere oamenii turtă dulce, apoi se întorcea. Despre Iași știam că e un oraș mare, unde nu există noapte, pentru că se aprind becuri pe stradă, din loc în loc, și la fiecare casă. Știam ce-i acela un bec, că avea tata la fermă și ne aducea și nouă unele arse să ne jucăm cu ele, dar de tren și de Iași nu știam decât din auzite.

Îmi plăceau poveștile despre tren: cum era el de mare și de puternic; cum l-a tăiat în două pe un copil care spunea minciuni; cum a încărcat o turmă de cârlani, ca și cum ar fi băgat niște jucării într-un sac, și a dus-o departe, în țările calde; cum intră în pământ ca șarpele, pe sub dealuri, și iese pe partea cealaltă… Dar câte nu știau frații mei despre tren! Când ei s-au plictisit să mi le tot spună, mereu aceleași povești, dar de fiecare dată altele, am început să întreb prin sat: „Ești om mare. Ia spune-mi, te-ai tras cu trenul? Unde ai fost? Cum este?“ Și ei, oamenii mari, se opreau uneori din treaba lor și îmi povesteau câte ceva despre tren, fiecare cât știa și cum putea.

Uneori, noaptea, dormeam afară, în fân, ca să aud șuieratul fioros al trenului de Iași, venind de peste dealuri și văi, de cine știe de unde. Și în loc să mă sperii și să fug în casă, sub pat, unde găseam adăpost de toate spaimele, îmi plăcea, mă întindeam în pielea goală pe pământ, cu brațele desfăcute, într-o îmbrățișare flămândă; îmi spusese un moș că se cutremură pământul când trece trenul și voiam să simt prin piele, cu tot trupul, tremurul din adâncuri.

Visam la depărtări, evadam în lumi neumblate și, în călătoriile mele închipuite, nici măcar nu-mi era dor de casă. Ziua călăream un băț prin ogradă, cu un șir de tinichele în urma mea, în chip de vagoane, și făceam ca trenul, u-uuu!, iar când bunicul zvârlea chiștocul de „Mărășești“ pe jos, eu îl luam pe furiș, haț!, și scoteam și fum pe gură, ca o locomotivă adevărată. Așa am învățat să fumez înainte de a merge la școală.

Tata, cu ochi ageri, a văzut unde îmi umblă mintea și mi-a cumpărat un trenuleț din plastic. Galben, cu acoperiș albastru și roți verzi, cu un mecanic mustăcios scoțând capul pe geam. Praf l-am făcut în câteva zile, atâta l-am frecat prin toate gările construite în ogradă. Două cărămizi puse în picioare și una în lung, peste ele, închipuiau o gară. Din ce aveam la îndemână: coceni, cutii de conservă, bețe, pietre, cârpe, pământ, am construit orașe, poduri, am ridicat munți, am sfredelit tuneluri prin ei, am plantat păduri și le-am umplut cu fiare din glod, acoperite cu lână de la oi. Tot din glod am făcut și păsări, cu aripi din pene găină, ca să se ia la întrecere cu trenul.

Totul era frumos în joaca mea un timp, apoi nu-mi mai plăcea, voiam mai mult. Când din trenul de plastic n-au mai rămas decât bucăți, tata mi-a meșterit altul din lemn. Pasiunea mea l-a devorat și pe acela ca focul. Mi-am înjghebat altul din câteva castroane de tablă legate cu sfoară, cu locomotivă de lut uscat la soare. Castroanele s-au spart de atâta frecuș, locomotiva mi-a stricat-o o ploaie. Tot improvizam trenuri și jocuri noi, dar nu-mi ajungeau, nu mă săturam cu ele. Voim să văd trenul, trenul adevărat. Și într-o zi am fugit de acasă.

Am luat-o în direcția de unde mi se părea mie că vin, în liniștea umedă a nopții, strigătele trenului-tren, cel viu și frumos. Aș fi putut să o iau într-o direcție greșită, să ajung cine știe unde, dar parcă m-a împins cineva pe drumul bun, spre halta de pe malul Jijiei.

A fost un drum lung și periculos. Mai mult de 10 kilometri în necunoscut, desculț, având la mine doar o punguță cu mămăligă rece și cu ceapă. Mi le pusesem de cu seară sub pernă. De apă nu-mi făceam griji. Pământul deschidea din când în când, prin văioage, câte un ochi  rece. Dădeai la o parte broscuțele cu burta portocalie și beai, îți trecea setea. În vremea aceea lupii nu erau doar în povești, ci năvăleau în sat să mănânce oi; am văzut cu ochii mei o haită gonind prin zăpadă, în Hârtop, unde ne dădeam cu sania. Vara, când fugeam de acasă la moș Ion, la stână, el trăgea cu pușca după lupi. Mistreții erau ceva obișnuit, mă salutam cu ei. Dacă nu era o scroafă cu purcei, n-aveam de ce mă teme. Știam că mai sunt, ascunși prin păpușoi, și bandiți, borfași sau oameni nebuni scăpați de la spital, ce ar fi putut să mă omoare, draci prin locuri blestemate, care mi-ar fi luat sufletul, balauri și câte și mai câte grozăvenii, dar am strâns din dinți și am mers tot spre tren, spre tren, spre tren, nu pe drum, ci prin păpușoi și prin viroage, ca să nu mă vadă careva și să mă ducă de urechi acasă.

După-amiază, rupt de oboseală, ars de soare, m-am oprit pe culmea unui deal să mă odihnesc. M-a luat somnul. Deodată am auzit țipătul trenului. Am sărit ca ars. Pe fundul văii, departe, de-a lungul Jijiei, l-am văzut gonind prin luncă. Strălucea ca o bucată de soare scursă pe pământ, o dâră vie. Am luat-o la vale, cât puteam de tare, cu picioarele sângerând prin bulgării uscați. Mai erau vreo trei kilometri până la calea ferată, dar mie mi se părea că voi putea ajunge dintr-o fugă, dintr-o sforțare, făcând un salt lin, cu boltă, ca în vis.

Am alergat, mai mult pe vârfuri, de durere, până la haltă. Am plutit. Trenul nu mai era acolo, plecase de mult. Știam că se va întoarce seara spre Iași, apoi din nou pe la 3 dimineața spre Dorohoi. M-am ascuns sub malul Jijiei, să nu mă vadă careva, și l-am așteptat. Voiam să îl văd de aproape. De asta plecasem de acasă.

Mâncare nu mai aveam. Cum crescusem pe coclauri, pe lângă sat, cunoșteam buruienile bune de mâncat, scoteam peștele cu mâna din culcușul lui de mâl, scoicile. Atunci, așteptând trenul, am prins pești cu mâna, câțiva cărășei, și i-am mâncat cruzi. Am molfăit frunze de măcriș, cepușoare de pur, cu gust de usturoi, și mi-am potolit foamea.

Trenul!

Nu l-am auzit. Întâi l-am simțit în tălpi. Pământul înviase și mă gâdila. Am luat-o la goană spre haltă, prin spini. Plângeam de bucurie. L-am văzut venind spre mine, mare cât un deal, strălucind ca Făt-Frumos în armură, însângerat de lumina asfințitului. Voiam doar să-l ating, să-l urmăresc cum intră în soare ca un viermișor într-un măr roșu, pe urmă să mă ascund undeva pe lângă haltă, aproape de oameni, iar dimineață s-o iau înapoi spre casă. Noaptea nu îndrăzneam s-o iau peste dealuri.

Când a oprit, cu un scrâșnet lung de fier pe fier, m-am apropiat încet de el, pe partea opusă haltei, ca să nu mă vadă oamenii, și mi-am lipit obrazul ars de soare, cu bășici cleioase, de platoșa lui de tablă, rece, mirosind a smoală și, nu știu cum, a depărtări, acel miros care te scoate din tine și te dizolvă în cer. Aș fi vrut să-l pot îmbrățișa, să-l țin lângă mine. Venisem doar să-l văd, dar când am simțit că se smulge încet de pe șine, că nu-l pot ține pe loc, că-l pierd, mi-am făcut vânt și am sărit pe scară. Tremurând, am pășit în tren cu teamă și cu bucurie ca într-o biserică.

Când controlorul a ajuns la mine, m-a desprins greu de geam.M-a luat la descusut. I-am spus că plecasem de acasă (nu că am fugit, ci că am plecat: cum se pleacă) doar ca să văd trenul, dar că pe urmă mi-a venit să și merg cu el, să ajung până în Iași, orașul unde nu există noapte, cel mai îndepărtat oraș de pe pământ, și că apoi mă voi întoarce acasă. Nașul, un tip negricios, cu un obraz opărit, a zis să stau cuminte pe scaun și să mă uit mai departe pe geam. Din când în când venea să vadă ce mai fac, mai stăteam de vorbă. Era un om tare umblat, știa multe!

Când am ajuns la Iași, m-a dat pe mâna Miliției. Milițienii din gară erau tare de treabă, mi-au dat mâncare și m-au dus să dorm la „Mama și copilul“. Acolo, o femeie m-a spălat într-o cădiță și mi-a pansat picioarele zdrelite. Am dormit buștean. N-am văzut mai nimic din Iași, doar gara, dar măcar am ajuns până acolo.  Dimineața, un milițian m-a urcat în trenul de Dorohoi, m-a dat în primire controlorului, iar controlorul m-a pus în brațele altui milițian, care mă aștepta în gara Zlătunoaia. De acolo m-a dus cu o șaretă până peste deal, la ferma unde lucra tata.

Nu mi-a zis nimic tata. Știa de seara că lipseam de acasă, dar nu-și făcuse griji. Pe atunci copiii nu erau ținuți în hamuri. Dormeam uneori pe unde mă apuca noaptea: la stână, la moș Ion, la herghelie, la nănuțul Drăghici, la Baloate, la Filtru, în coliba din salcâmi. Dar niciodată nu fugisem din sat.

Milițianul n-a plecat imediat, parcă aștepta să vadă cum mă ia tata la bătaie. Nu știa că nu mă bătea niciodată, nici măcar când am dat foc la gard ori când am furat banii de pe două vaci vândute la obor. Tata a zis râzând: „Lasă, a fost băietul până la Ieși“ ‒ și m-a mângâiat pe cap. Parcă ar fi fost mândru de mine! M-a trimis repede acasă cu un tractor de la el, de la fermă, unde era un fel de șef. Am intrat în sat ca un erou. Cine mai văzuse, ca mine, trenul? Cine mai fusese, ca mine, până la Iași? Singur, nu dus de mânuță. Eram eroul tovarășilor mei de joacă și chiar al meu însumi. Nu și al mamei, care a mai rărit gardul cu o nuia ca să-mi arate cât suferise când n-am ieșit, seara, la numărătoare. Ea dădea cu sete, dar pentru prima oară nici nu simțeam bătaia. I-am zis că și dacă îmi taie picioarele, tot nu-mi pare rău. Prețul era prea mic.

Acel drum până la haltă, apoi cu trenul până la Iași, a fost poate cea mai frumoasă călătorie a vieții mele. Cred că mi-a schimbat viața.

Copiii de astăzi cresc în incubatoare, să nu-i atingă niciun fir de praf, cu milioane de ochi ațintiți asupra lor. Când pleacă de acasă, se face o celulă de criză la guvern, îi caută toată țara. Dar poate acela e drumul vieții lor, călătoria lor inițiatică! Poate aceea e intrarea lor în lume, în destin, și noi ne punem de-a curmezișul. Copii de plastic, copii de sticlă, într-un joc plin de precauții, stupide de la un punct încolo, copii care n-au îmbrățișat niciodată un tren.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!