Bucureștiul a început să se dilate din ziua când am cumpărat-o pe Leta. Ca un cocoloș de hârtie pe care îl netezești. Și a devenit tot mai mare cu fiecare nouă bucată străbătută cu bicicleta. A început să fie și populat de oameni cu fețe aproape palpabile, cu mirosuri, cu voci: oameni vii. Apoi s-a contractat ca un sfincter când Leta a dispărut chiar de la un metru de Secția de Poliție 21. Era legată cu șufă specială pentru biciclete, cu un fel de yală pe care n-o pot deschide decât cei care au cheia și cei care nu o au. Bag mâna-n foc că niște drogați de la mine din bloc au furat-o.
Am plâns-o mult. Toate bicicletele din oraș începuseră să semene cu ea. Nu mai puteam! M-am dus să-mi cumpăr alta de la Cora-Lujerul. Ei, peste cine dau acolo? Leta mea! Stătea singură și abătută, cu boticul înfipt între două bare de fier, dezbrăcată de toate podoabele rutiere, deșelată și fleșcăită ca o bețivă pe masa de la morgă. Era legată cu un lanț cu zale groase, cu un lacăt cât testiculul de bou. Căzuse pe mâna unui spirit nazist, sărăcuța, după ce eu o ținusem numa-n uleiuri fine și-n promenade lirice. Când m-a recunoscut, s-a lăsat pe-o parte, lipotimic, și a început să plângă cu unsoare de pe la pinioane.
Primul gând a fost să anunț poliția. Dar imediat mi-am zis că e vorba de un lucru important, deci poliția nu trebuie implicată. Pe ce bază să-i iau nazistului bicicleta? Că Leta nu vorbește cu polițiștii din principiu, nu le-ar fi spus că e a mea. Nu era timp de pierdut
Am furat-o! Da. Am cumpărat din magazin un foarfece din acela cu mandibulă groasă, am tăiat lanțul și haida cu Leta spre ieșire; nici n-am mai pedalat, că fugea ea singură. Dom’le, la poartă m-a oprit un gardian de la Cora. Clamp!, m-a înhățat ca un crocodil de ceafă și m-a ținut pe loc. Eu eram hoțul! După o oră a venit un polițist. M-a mai ținut o oră cu Leta la locul de unde o eliberasem. Să vină stăpânul ei. S-a tot anunțat prin stație, în magazin — n-a venit nimeni. O fi văzut nazistul că frige și-a tăcut mâlc.
După încă o oră, l-am convins pe polițist că Leta era a mea. I-am spus istoria fiecărui punct de vopsea ciobită, a fiecărui fir de oțel desfăcut de la frâne, a pedalelor — una mai mică, alta mai mare. I-am dat amănunte până la structura atomică a fierului din care era făcută. Cum am strâns bani pentru ea, de unde am cumpărat-o, pe unde am dus-o ori pe unde m-a dus, ce mi-a arătat prin București. Iar el tot nota în carnețel. Abia după toate acestea mi-am adus aminte că am în buzunar “Elegie pentru bicicleta Leta”, un text scris după dispariția bicicletei. Domnul polițist mi-a zâmbit și mi-a spus că nu contetază argumentele literare, pot să îmi iau bicicleta și să plec din simplul fapt procedural că nu există nici o plângere împotriva mea. “Te-am ținut mai mult doar pentru că mi-a plăcut cum povesteai!”, mi-a spus el.
Nu e Bucureștiul un oraș minunat? Cu polițiști cu tot!
(6 iulie 2008)
