Liniștea de după Doru Farcaș

Aflu de la maestrul Ioan Cobâlă că a murit, la două zile după Anton Achiței, și Doru Farcaș. Poate nu-l știți. Dar botoșănenii și iubitorii de folclor adevărat din toată țara sigur îl știu.

A fost un violonist de mare talent de la „Rapsozii Botoșanilor”. Un om simplu, incredibil de modest pentru o vedetă de talia lui. Numai nu-ți zicea sărut-mâna dacă îl salutai pe stradă. Inteligent și cu mult umor.

Era născut pentru muzică. Nu mi-l imaginez făcând altceva și nu-l văd altfel decât cu vioara lui. Când începea să cânte, i se punea pe față un zâmbet ciudat, de stânjeneală, parcă își cerea iertare viorii că îi tulbură liniștea. Sincer, mulți ar putea spune că avea un zâmbet tâmp, că se uita prostește într-un punct oarecare și cânta, bagă Doru! Dar eu vă zic că Doru Farcaș avea minte cât pentru un sat, bun-simț pentru un județ și talent pentru o țară. Da, era țigan. Da, era un om frumos. Doru Farcaș era o vioară cu trup de om.

Din câte știu, a venit la orchestra din Botoșani ca „urechist”, cum se spune. Învățase instrumentul de acasă, dintr-un sat bucovinean. Și apoi a prins notele de la maestrul Ioan Cobâlă, după ce a trecut întâi pe la ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava.

Nu s-a lăsat condus doar de instinctul lui muzical fabulos, ci a învățat, a ascultat smerit de cei mai buni, a îndrăznit chiar să experimenteze. Știu că pentru a cânta o baladă frumoasă, moldovenească, i s-a părut lui că ar suna mai bine dacă ar modifica puțin călușul viorii ca să poată cânta cu arcușul pe două corzi odată: MI-LA și RE-SOL. Ce minunăție a ieșit se poate auzi în acest scurt potpuriu baladă – horă – sârbă cu Doru Farcaș solist.

Balada de la început e atât de tristă și de frumoasă! Un cântec de jale luminat la un moment dat de câteva fraze mai vioaie, o tresărire solară printre nori.

M-am întâlnit odată cu Doru Farcaș, sunt câteva luni de atunci,  și i-am spus că îmi place mult balada asta și felul cum o cântă el.

– Ce vrea să spună cântecul? l-am întrebat.

– E cântecul de jale al unui ciobănaș care și-a pierdut oile. Parcă auzi, pe SOL, cum plânge de supărare, din cobză parcă auzi tălăncile departe… Și parcă vezi dealurile și văile, o apă curgătoare… Cântecul ăsta e ca un tablou. Ciobănașul pleacă să-și caute turma, iar cântecul meu povestește drumul ăsta al lui și redă durerea din sufletul lui, adică sentimentele…

– Dar la un moment dat parcă se înveselește. Sunt câteva fraze mai ritmate.

– Da, pentru că el atunci își vede turma pe un deal și se înveselește.

– Păi și de ce se întristează iar? Că imediat melodia revine la tonul minor, la tristețe…

Întrebarea l-a surprins. A stat o secundă și a zis:

– Poate și-a dat seama că de fapt nu erau oile lui.

V-am zis că mutul de Doru Farcaș scotea câte una de ți se rupea părul la arcuș? Poftim!

Tot atunci Doru Farcaș mi-a povestit cum a cântat la o nuntă din Ipotești, satul natal al lui Eminescu. Când a ajuns la casa mirelui, socrul mare l-a urcat într-un foișor. Să cânte de acolo, de sus, ca să nu-i comande nimeni cântece, lipindu-i bani pe frunte. Așa avea socrul ambiție: el plătește muzica, el hotărăște ce se cântă.

– Cântam acolo pe platformă, povestea Doru Farcaș, iar ăia îmi dădeau apă și mâncare cu o prăjină. Na, spune și matale, domnu’ ziarist: ăștia-s oameni normali la cap? Când s-a născut Eminescu acolo, eu cred că le-a luat mintea la toți. Prea puțin a mai rămas pentru urmași.

– Și ai stat toată noaptea în foișor? Dacă-ți venea să mergi la veceu?

– M-am gândit că nu e bine să-mi vină.

Se plângea că la nunți nu se mai cântă melodii vechi, rituale, e numai țopăială zgomotoasă. Că folclorul adevărat e tot mai mult înlocuit de zăngăneala comercială a unor lăutari fără suflet, fără drag de frumos. Că muzica nu mai e ce a fost…

În timp ce vorbeam, la o terasă din Botoșani, din boxe se auzea ceva bum-bum, hip-hop, apoi Smiley cu o miorlăială de-a lui.

– Asta-i muzică, domnu’ ziarist? Zi și mata! I-auzi-i cum cântă, parcă-i bate cineva!

Asta mi-a rămas în cap. N-am putut niciodată să exprim mai bine repulsia cuiva față de muzica proastă.

Era supărat. Boxele chiar îi agasau urechea. Fața i se înnegrise și mai mult, de supărare, iar în ochii mari, de o blândețe înduioșătoare, au strălucit tăișuri. Mi-a venit atunci în minte un vers din Baudelaire: „Vioara, ca un suflet pe care-l chinui, plânge”. Doru Farcaș era o vioară și sufletul lui, chinuit de muzica fără har, plângea.

Avea 72 de ani. Era la pensie de mult. Rar mai cânta. Reumatismul îi umflase în degete, pe la încheieturi, niște ghiulele de os, dureroase.

– Și nu ți-e dor, Dorule, de scenă?

– Deloc. Scena e o corvoadă. Dar mi-e dor de orchestră, de băieții mei cu care cântam. Toată viața am stat în picioare la repetiții, spectacole, la nunți, am muncit de mi-am rupt oasele. Ce crezi dumneata, că e ușor? E mai greu ca la munca câmpului. Aici prășești cu arcușul. Pe bani puțini.

– Văd că ai un Volkswagen nou.

– Cu motor de patru litri! Și asta e mult pentru o viață de muncă? Am strâns bani, am fost chibzuit.  Am crescut două fete, le-am ținut la facultate. Au făcut dreptul și acum lucrează amândouă la Londra, dar pe meseria lor, nu șterg bătrâni la cur. Le iubește tata! Ieri m-am întors din Londra. Mă mai duc pe la ele… am și un restaurant acolo…

– Ce tare! Ai restaurant în Londra!

– Da, am un restaurant unde mai cânt din când în când. M-am dus odată acolo să mănânc. M-a văzut patronul cu vioara la mine și mi-a zis: ia cântă ceva, adică mi-a făcut semn așa, că eu nu prea am învățat engleză pe la cumetrii… Și i-am zis câteva de pe la noi. Domnule, a făcut ăla niște ochi, s-a muiat tot. Biutiful, biutiful! zicea. Și de atunci, de câte ori mă duc la Londra, cânt la resturantul ăla. Zici că nu se mai caută folclorul? Ia să vii dumneata să-i vezi pe englezii ăia cum ascultă vrăjiți, zici că le pune ceva în băutură.

Doru Farcaș îți punea ceva în inimă când cânta. Și acum, când nu mai cântă, inimile noastre sunt goale.

A mai tăcut o vioară. E liniștea aceea de după ultima notă, când se mai aude în aer sufletul viorii zburând.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!