Mănăstirea din cazarma Securității

Toate icoanele de la mănăstirea Sfântul Pantelimon din Siliștea-Gumești au plâns cu lacrimi de mir. Toate, de la cea mai mică până la cea mai mare, fapt cu totul neobișnuit. Și nu doar icoanele au plâns, dar și calendarul și crucea din altar. Unde te întorci prin mănăstire dai de icoane strălucind sub valurile de mir. Totul e uleios.

Icoana cea mare a Maicii Domnului de pe catapeteasmă a plâns prima, povestesc călugării. Cineva a găsit sub icoană, dimineața, un pârâiaș binemirositor. I-a  chemat pe toți să vadă minunea. Au venit frații buluc. S-au prosternat și, repede-repede, ca să nu se piardă vreo picătură pe podele, au adunat darul fără preț al Maicii într-o sticlă de uzo. Generozitatea proniei i-a copleșit: una după alta, icoanele din biserică, din chilii, din trapeză, de peste tot, au început să izvorască lacrimi și mir, parcă la întrecere. Și nu câte o picătură acolo, ci șuvoi! Numai icoana Sfântului Pantelimon a vărsat, într-o singură noapte, zece litri. Cât pentru a mirui toată episcopia câțiva ani de zile.

Comisia de minuni

Vestea a ajuns fulgerător până în cel mai ascuns cătun din țară; zilnic, de atunci, vin sute de credincioși să se roage și să ia mir. Se calcă în picioare pentru a atinge icoanele care nu se mai opresc din plâns, căutând vindecarea trupului și a sufletului, speranță și căldură.

Informația a răscolit și tihna cabinetelor parfumate ale ierarhilor ortodocși: Prea Sfințitul Galaction, episcopul Alexandriei și Teleormanului, l-a trimis imediat pe arhimandritul Clement, în fruntea unei comisii, să verifice minunea. Adică: nu e la mijloc, Doamne-ferește, vreo șarlatanie? Poate călugării, cu păcat, au turnat ulei pe icoane ca să vină lumea și să aibă și ei ceva folos din asta. Sau poate igrasia ori alt fenomen amăgitor a făcut să apară scurgerile? Poate lemnul rășinos al unei icoanei revarsă cumva substanțele lui ascunse – și asta n-ar fi o minune.

Clement a venit, a văzut, a zis: e curat izvorâre de mir!

Nu trebuie, în atari situații, un referat științific, un act, o pecete, ceva: ajunge să spună episcopul locului sau reprezentantul lui că e minune și nu altceva. Atât.

Dar cercetarea nu e cu totul exclusă. Acum vreo zece ani, când a plâns o icoană din biserica Adormirii Maicii Domnului, din Alexandria, părintele Ioan Lazăr a fost cercetat de procurori, la sesizarea unui pizmaș.

– Analizele de laborator au arătat că era vorba de lacrimi și orice suspiciune a fost înlăturată. Dosarul meu penal a fost închis, își amintește preotul Lazăr.

Mănăstirea din cazarma Securității

Mănastirea Sfântul Pantelimon e undeva în câmp, aproape de Siliștea-Gumești, satul de câmpie știut, până de curând, doar ca locul de baștină al scriitorului Marin Preda, al Moromeților. E o mânăstire ciudată, într-o fostă cazarmă a Securității: loc sfânt peste loc blestemat. Acum cazarma e în ruină, zidurile sparte cască peste tot guri negre de piatră, ierburile năpădesc printre cărămizi, praful acoperă totul.

Biserică n-are ca toate mănăstirile. Există doar o groapă uriașă care, după ce locul a fost sfințit, așteaptă de câțiva ani să primească betonul fundației. Slujbele se țin într-o sală mare cât o gară, un fost dormitor pentru trupă. Până se vor strânge banii pentru ridicarea bisericii, e bun și dormitorul. A fost sfințit, n-are nimic.

Obștea monahală de la Sf. Pantelimon, numărând 15 călugări, dintre care șapte preoți și doi diaconi, s-a așezat între ruinele fostei cazărmi în 1996. Biserica Ortodoxă a recăpătat atunci cele 60 de hectare care i-au aparținut până la venirea comuniștilor. Înainte de război, acolo a fost un schit, Glavacioc. Comuniștii l-au dărâmat într-o singură zi, au ras totul cu buldozerul. Pe locul acela au construit o cazarmă pentru Securității. Unitatea a fost desființată în 1984, după ce comandantul a fugit în Austria cu tot cu drapel. Așa se întâmplă când o unitate își pierde drapelul: este desființată.

În cele 20 de clădiri au fost înghesuiți, până la revoluție, 2000 de orfani cu handicapuri mintale. Era unul dintre acele lagăre întunecate și reci unde sufletele copiilor se stingeau în suferință.

– Călugării ar trebui să se roage o sută de ani ca să șteargă toată suferința câtă a fost aici – spune Maria Belciu, venită tocmai din Băicoi să găsească la icoane vindecarea pe care n-a găsit-o prin spitale. Când trece pe lângă zidurile jupuite, în care parcă simte vibrația neagră a chinului, femeia își mută privirea în altă parte și se înconjoară protector cu o plasă de cruci făcute repede, în ritmul pașilor.

Din clădiri s-a furat tot ce se putea folosi la ceva: lemn, țiglă, sticlă, fier, până la ultimul cui. Călugării găsesc anevoie câte o cămăruță cât de cât locuibilă, bună pentru chilie.

– Trăind și nevoindu-ne cu rugă și râvnă duhovnicească între aceste ruine blestemate, am atras aici binecuvântarea lui Dumnezeu, care, iată, ne dă semn prin aceste sfinte icoane care plâng cu lacrimi și cu mir, spune protosinghelul Antonie Liță, starețul, vorbind rar, ca să-i vină cuvintele cele alese.

Mirosul banilor

Prin bisericile din țară, preoții dau veste, în predici înfocate, despre minunea de la Sf. Pantelimon. Enoriașii cei mai obidiți, bolnavi fără leac, oameni a căror speranță din urmă a rămas numai la Dumnezeu, vând ceva din casă ori se împrumută de la alții, la fel de săraci, și vin să se roage la mănăstirea unde icoanele – pe lemn, pe sticlă, chiar și cele printate pe hârtie – varsă zi și noapte potop de lacrimi.

– Plâng sfinții, ce să facă? Totul e de plâns în țara asta, zice unul. Nimic de râs.

Cel care zice asta a aflat de minunea de la Siliștea-Gumești de pe un fluturaș lipit pe un stâlp, la McDonald’s, în Dristor. În București și în marile orașe sunt peste tot afișe cu icoanele izvorâtoare de mir. Firmele de turism fac reclama asta, mai ales ele, mai mult decât bisericile, pentru că în mireasma bună a mirului au simțit și mirosul banilor. Drumul de la șoseaua națională până la mănăstire, mâncat de gropi, altădată călcat de mașini numai din an în Paști, acum hurducă până la sufocare autobuze cu numere din toate țara, pline de credincioși. Oamenii vin de peste tot, cântă tot drumul imnuri religioase, strâng în palme iconițe sfințite ori se roagă în scaune cu ochii ațintiți în sus, peste oglinda retrovizoare de deasupra șoferului.

Marian Popa, medic dermatolog din Ploiești, a venit cu mașina personală.

– Dom’le, am cam rupt-o prin gropile astea, dar nu-mi pare rău. Am credința că fetița mea, dacă mă rog aici, se va vindeca.

Domnul doctor captează repede atenția pelerinilor veniți cu grupul. Toți îl arată pilduitor cu degetul și spun că dacă un doctor caută vindecare la Sf. Pantelimon, doctorul fără arginți, înseamnă că știe el ce știe…

Tricoul tămăduitor

În fostul dormitor al soldaților securiști – singura încăpere cu geamuri, alături de garsonierele-chilii, din tot orășelul clădit de comuniști –, devenit acum biserică, oamenii se înghesuie să atingă icoanele de pe care șiroiesc mir și lacrimi. Lacrimi peste tot: și de la icoane, și de la oameni.

– Dar nu le mai atingeți, oameni buni – strigă din altar starețul – nu le mai ștergeți cu tricourile, că le luați vopseaua!

Credincioșii nu-l ascultă. După ce ajung, târându-se în genunchi, până la icoane, șterg broboanele de mir, care se tot umflă ca mugurii, cu tricouri, cămăși, maieuri.

Adela Budeanu, din Slănic-Prahova, își lipește pe frunte, cu evlavie, tricoul pe care a adunat câteva picături. “Îl duc acasă – spune ea – să-l frec pe soțul meu pe șale, că nu s-a dat jos din pat de cinci ani. Bani de operație n-am, că muncesc la stat… Doctorul mi-a zis în față că poate să moară al meu, nu-l operează dacă nu-i dau 20 de milioane. De unde atâția bani? Aici m-a costat numai drumul… Și o să se facă bine dacă-l frec cu tricoul ăsta uite-aici, la spate, cum a spus părintele că s-a vindecat o femeie din București, un copil din Roșori, o doamnă din Brașov…

Ultimul leac

După o slujbă de 6-7 ore, cei vreo trei sute de credincioși se adună în trapeză, fosta sală de mese a securiștilor. Mănâncă, din puținul monahilor, salată de cartofi și fasole. De post. Însă mai întâi se perindă prin fața icoanei Maicii Domnului, de la intrarea în bucătărie. E o icoană ieftină, o reproducere color, lipită pe carton, neînrămată. Din carton se scurg pe perete ațe groase de mir. Călugării au pus dedesubt valuri de vată. Peste tot în mănăstire sunt suluri de vată așezate sub icoane și sub toate obiectele care lasă mir, suluri groase, ca acelea care se pun la geamurile cu cercevele îmbinate prost, ca să nu tragă curentul. Când vata se umple de mir, călugării o storc în sticle.

După masă, sutele de oameni trec câte unul prin chilia starețului Antonie, și aceasta plină de icoane înlăcrimate, să ia binecuvântare  și un smoc de vată îmbibată cu mir din icoane, cât ai picura într-o ureche, s-o ducă acasă ca ultim leac.

Unde se duc dracii când se duc?

Chilia starețului este singura încăpere cu geamuri din întreg pavilionul cu două etaje. Pelerinii stau la coadă pe scară, să pupe mâna părintelui, să ia binecuvântare.

Înăuntru, părintele Antonie alungă dracii dintr-o femeie. E o doctoriță tânără și frumoasă din București. Au adus-o ai ei, toată familia, că nu se mai poate. I s-au încuibat demonii în trup, spune maică-sa, ieșind pentru o clipă la ușă, parcă să-și ceară iertare pentru întârziere, și n-o lasă să doarmă. Se tot mută când în piept, când în burtă, când în cap. Peste tot.

Oamenii își șoptesc:

– O s-o curețe părintele. Are har!

– Doamne ferește! Ferească Dumnezeu!

– Tatăl nostru care ești în ceruri…

– Părintele alungă dracii prin smerenia lui.

– Și unde se duc dracii când ies din femeie? – întreabă unul mai de la baza scării. Priviri nervoase se întorc spre el.

– Se duc în alt trup de păcătos, unde să se ducă ?

Un fior de teamă cutremură grupul de credincoși. Toți își fac cruci și șoptesc rugăciuni.

Bătălia

Chilia e un fel de garsonieră la etajul al doilea. O canapea, o masă, obiecte primite de la pelerini, cărți, multe casete cu cântări bisericești. În mijloc, o masă cu o cruce mare, alături de câteva boluri cu urme de mâncare. În spațiul acesta strâmt ca o carceră se dă bătălia cumplită dintre protosinghelul Antonie Liță și ordiile de draci ascunse în trupul femeii.

Doctorița M.D., din București, a intrat în chilia staretului insotita de câteva rude. Încă n-a început bătălia. Vorbește, râde, își freacă mâinile de emoție. La vreo 40 de ani, e o femeie frumoasă și plină de viață.

Mai apare un preot. Își face loc cu coatele printre oamenii de pe scară, intră în chilie și, fără să scoată un cuvânt, nici măcar să salute, își îmbracă odăjdiile, se închină și întinde pe masă câteva cărți. Gesturile precise și răceala lui au ceva din rigoarea cu care măcelarul își așază la îndemână instrumentele când se apucă să taie un animal. Când dă de înțeles că e pregătit, starețul închide ușa chiliei, rugându-i pe credincioși să-l aștepte în liniște. Și în rugăciune.

Se închină și el, le șoptește ceva rudelor femeii, vreo șase persoane, apoi se apropie de doctoriță. Ea zâmbește. O apucă de braț cu mâinile lui puternice de fost mecanic. Zâmbetul femeii dispare, fața i se schimonosește. Ea vrea să scape, dar starețul o ține strâns. Îi toarnă pe gât, dintr-o sticluță, câteva picături de mir. Doctorița pare să se sufoce. Se apucă cu mâinile de gât și horcăie. Se înverzește la față. Se clatină și cade. Rudele o prind în brațe.

Parcă a băut otravă, nu mir. Preț de câteva secunde nu mai respiră. Ochii i se umflă, devine de nerecunoscut, tremură toată. Spasmele o zguduie. Convulsii de șarpe tăiat, parcă n-ar avea oase.  Ai ei abia reușesc s-o țină. Și deodată, din zbaterea aceea mută, un urlet infiorător, inuman, umple chilia, trece pe deasupra oamenilor de pe scară, peste capetele celor din curte, se lovește de zidurile sparte ale fostei cazărmi.

– I-auzi, a ieșit dracul!

Femeia se zbate, parcă ar fi arsă cu fierul. E subțire ca trestia, dar are de nu știu unde o putere ciudată, îi dovedește pe cei care o țin din răsputeri: doi zdrahoni de barbați și două femei trupeșe se îndoaie, gata-gata să cadă sub forța incredibilă a firavei doctorițe.

Antonie, spaima Necuratului

Timp de aproape o ora, părintele Antonie nu înceteaza să-l probozească pe diavolul din trupul femeii. Îl insultă. Îl provoacă. Îl batjocorește. Îl blestemă.

– Piei! – strigă strețul. Pleacă, Satană!

Și la fiecare strigare o atinge pe posedată cu crucifixul de lemn. Când o atinge crucea, femeia se zbate și mai tare. Se zbate, urlă, grohăie, se sufocă, chirăie, plânge, hohotește de râs, scoate din gât cuvinte fără noimă, mai mult un horcăit înfiorător de animal înjunghiat. În chilie începe să miroase a ars. Toți din încăpere cad în genunchi și ating patrafirele preoților. De afară se aud țipetele oamenilor înspăimântați de zgomotele înfricoșătoare ce răzbat din chilie.

Preoții își văd de treaba lor fără tresărire, par să nu fie deloc impresionați de chinurile femeii. Citesc din carte până când doctorița, vlăguită, se scurge moale pe podea și rămâne acolo răsuflând greu, plângând.

– A fost una dintre cele mai ușoare slujbe, spune părintele Antonie închizând cartea și scoțându-și patrafirul. A avut numai un diavol, dar am avut oameni care aveau în ei și câte 50 odată. Ce m-am mai luptat atunci!

Pentru toate acestea, la mănăstirea de lângă Siliștea-Gumești e forfotă mereu. Autocarele stau aliniate în curte. Câțiva kilometri mai încolo, la casa memorială „Marin Preda“, nu trece decât rar de tot câte un reporter în lipsă de subiecte.

Sfinții nu plâng

Preot Bogdan Ciubotaru, consilier la Arhiepiscopia Bucureștilor

Să plângă toate icoanele dintr-un așezământ, nu doar una, două, asta nu s-a mai auzit. Dar icoanele nu plâng. Noi spunem că izvorăsc mir, nu că plâng. Dar izvorârea de mir nu e singura minune. La mănăstirea Dervent crucea din altar crește! Făcătoare de minuni sunt toate icoanele sfințite: și cele din biserică, și cele de acasă, și de pe nave ori din cazărmi, și cruciulițele purtate la gât, indiferent de ce mână și din ce material au fost făcute. Minuni – adică vindecări trupești și sufletești, nu altceva. Izvorârea de mir, ca orice minune dumnezeiască, ar fi absurd să ne apucăm să o demonstrăm științific. Este un adevăr revelat. Nu este o prevestire, nu este nici plânsul sfinților reprezentați în icoane. Așa se spune în popor: că sfinții plâng pentru păcatele noastre. Mirul izvorăște prin voința lui Dumnezeu, pentru întărirea credinței. Iată, la o icoană izvorâtoare de mir vin mulțimi de oameni pentru că e un semn vizibil, iar ei se întăresc în credința lor. Avem peste tot în țară icoane sau moaște făcătoare de minuni, despre a căror putere dau mărturie nenumărați credincioși care s-au vindecat.

Dumnezeu e mare, bre!

Ion Bazgă, șofer de autocar la Simonel Trans Ploiești:

– Bre, n-am văzut așa ceva de când am pus eu mâna pe volan, șofer vechi. Vin în fiecare duminică aici, am autocarul plin. Ce, e mult 28 de lei de la Ploiești până aici și retur? Sunt 500 de kilometri. Nu-i mult, dar mulți nici pe ăștia nu-i au. Am auzit pe unii că au vândut din casă, au împrumutat, au amanetat chestii ca să vină aici, la icoanele astea. Care cu boli, care cu draci în ei, care cu nebuneală, cu sărăcie, toate alea… Bre, și cât îi vezi de amărâți, să vezi ce mai cântă tot drumul, babă, copil, ce-o fi, numai cântări de biserică. Am stat și eu la o slujbă, dar aici se ține aia lungă, te lasă genunchii. Stau în mașină, îmi fac cruce cu limba, zic că e bine: merge și firma, iau și 30 de lei pe zi diurnă, e convenabil. Dumnezeu e mare, bre!

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!